Artă fără compromisuri

Soliști de la Royal Concertgebouw Amsterdam, în concert la Ateneu

09 Octombrie, 2014   |  0 comentarii

  • Recomanda acest articol
Soliști de la Royal Concertgebouw Amsterdam, în concert la Ateneu

Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”, dirijată de Camil Marinescu, va interpreta, joi și vineri, de la ora 19.00, la Sala mare a Ateneului, Concertul pentru vioară, violoncel şi orchestră de Johannes Brahms și Simfonia nr. 9 de Anton Bruckner. Soliști vor fi Liviu Prunaru și Gregor Horsch, concertmaistru și, respectiv, prim-violocelist la celebra Royal Concertgebouw Amsterdam.

Joi, 9 octombrie 2014, ora 19.00, Sala mare a Ateneului

Vineri, 10 octombrie 2014, ora 19.00, Sala mare a Ateneului

Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”

Dirijor CAMIL MARINESCU

Solişti

LIVIU PRUNARU - vioară

GREGOR HORSCH - violoncel

Program

Johannes Brahms

Concertul în la minor pentru vioarã, violoncel oi orchestrã, op. 102

Anton Bruckner

Simfonia nr. 9, în re minor

CAMIL MARINESCU

Dirijorul Camil Marinescu, care recent a aniversat 50 de ani, a studiat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti la clasa de fagot. La dirijat este discipol al maeştrilor Constantin Bugeanu, Cristian Mandeal, Mihai Brediceanu şi Pierre Dervaux. A predat fagotul la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti şi, timp de 10 ani, a deţinut postul de dirijor rezident la Opera Naţională din Bucureşti. Din 2003, pentru trei stagiuni, a fost dirijor permanent invitat al Berliner Sinfonie Orchester, Germania. Începând cu 2002 Camil Marinescu este rezident în Japonia, activitatea sa internaţională bucurându-se de succes în numeroaseturnee în SUA, Canada, Franţa, Austria, Spania, Italia, Mexic, Elveţia, Rusia, Australia, China, Marea Britanie, Israel. Dirijând atât repertoriul de teatru liric, cât şi repertoriu simfonic, a fost invitat să conducă Minneapolis Opera House din Minnesota (SUA),orchestra OSM din Montreal, Westdeutscher Rundfunk - Köln, Komische Oper dinBerlin, Mitteldeutscher Rundfunk din Leipzig. Cu unele dintre aceste ansambluri a realizat înregistrări de referinţă: opere simfonice complete de George Enescu, lucrări de Janacek, Stravinski, Bruckner, Mozart, Schubert, Beethoven, Debussy, Richard Strauss şi Ravel. În Japonia este prezent pe scene din Tokio, Kyoto şi Osaka. Cu o mare diversitate în abordarea repertoriului - de la Gesualdo da Venosa la opere de Puccini şi Richard Strauss, la muzică simfonică contemporană şi muzică de film şi de jazz - dirijorul include în concertele sale muzica românescă, contribuind la cunoaşterea muzicii noastre pretutindeni în lume. Camil Marinescu desfăşoară şi o activitate pedagogică susţinută, ce include cursuri de dirijat la Universitatea din Osaka şi cursuri de estetică şi filosofie a culturii la Universitatea din Kyoto. De asemenea, a conferenţiat pe teme de analiză muzicală şi interpretare la universităţi din Franţa, Spania, Portugalia, Germania şi SUA.

LIVIU PRUNARU

foto: Constantin Barbu

„...Dacă ar exista un paradis muzical, acesta ar semăna cu vioara lui Liviu Prunaru...luminos, limpede, strălucitor...o singură frază este de ajuns pentru ca publicul să-şi ţină răsuflarea, suspendat de arcuşul său...cu acest violonist român muzica izvorăşte de la sursă fără efort, cu toată eleganţa naturală a tinereţii”, scria Le Soir, Paris

„...Vibrato-ul şi originalitatea lui Prunaru seamănă cu cele ale tânărului Menuhin”, aprecia Jean-Michel Molkhou, "Diapason" Paris

„...are nu numai tehnică şi simţ stilistic desăvârşit, dar şi un repertoriu foarte larg, poate cânta orice perfect “, sublinia  Auxipress, Juillet Musical d'Aulnes, Belgia.

O carieră internaţională în plină ascensiune include apariţii solistice alături de orchestre renumite precum Royal Philharmonic Orchestra, London Symphony Orchestra, Orchestre National de Belgique, Westdeutsche Symphonie, Orchestra Flarmonicii dinAtena, Orchestra simfonică din Bari, Orchestra Naţională Radio din Bucureşti, Orchestra Mayo din Buenos Aires, Orchestra de cameră din Indianapolis, Meridian Symphony, Mississippi Symphony, Juilliard Symphony, Puchon Philharmonic Orchestra din Coreea etc. A colaborat cu dirijori cunoscuţi: Lord Yehudi Menuhin, Yuri Simonov, Andrew Litton, Peter Braschkat, Georges Octors, Cristian Mandeal, Lukas Vis, Horia Andreescu, Mario Benzecry şi Park Eun Seong. Liviu Prunaru apare frecvent ca solist concertist sau în recitaluri în mari oraşe ale lumii şi este invitat în cadrul unor festivaluri prestigioase precum „Yehudi Menuhin”, „George Enescu” sau la festivalurile de la Bruxelles, Buenos Aires, Evian, Atena, Salzburg.

Recent artistul a concertat în America de Nord, Elveţia, Argentina, Belgia, Germania, Italia, Franţa şi Olanda. A înregistrat numeroase CD - uri cu Camerata Lysy, iar propriul debut pe CD a fost lansat la Pavane Records şi cuprinde lucrări de Strauss, Brahms, Gluck, de Falla, Saint-Saëns şi Sarasate în compania pianistului Luc Devos.

Născut la Craiova, a început studiul viorii la vârsta de 6 ani cu prof. Oprişan. Printre mentorii săi s-au numărat ulterior profesorii Mailat, Adriana Carpen şi Cornelia Bronzetti (la Liceul „George Enescu” şi respectiv Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti). În perioada de început, tânărul violonist a câştigat şapte competiţii naţionale şi premiul I la Concursul Internaţional „Kocian” (Cehoslovacia). Ulterior, din 1990, la invitaţia violonistului Alberto Lysy, profesor la renumita Academie „Menuhin” din Gstaad, a avut şansa de a-şi continua studiile beneficiind de îndrumarea lui Lysy şi a unor maeştri ca Lord Yehudi Menuhin, Igor Oistrah, Ruggiero Ricci, Pierre Amoyal şi alţii. Preocupat în permanenţă de perfecţionarea profesională, a studiat în continuare cu Dorothy DeLay la Juilliard School din New York, participând activ la cursurile de măiestrie susţinute de Itzakh Perlman.

În prezent el este concertmaistrul celebrei orchestre Royal Concertgebouw Amsterdam. În paralel cu activitatea artistică, Liviu Prunaru este implicat în domeniul pedagogic, considerat ca un valoros profesor de vioară al Academiei Menuhin. Un alt succes este numirea sa în funcţia de director artistic al acestei prestigioase instituţii. În 2011, Liviu Prunaru a realizat un turneu naţional în România sub titlul Duelul vioriloralături de violonistul Gabriel Croitoru şi pianistul Horia Mihail.

GREGOR HORSCH

Muzicianul Gregor Horsch (foto), prim-violoncelist al orchestrei Royal Concertgebouw începând din 1997, a studiat la Freiburg cu Christoph Henkel şi la RNCM Manchester cu Ralph Kirshbaum. Laureat al concursurilor „Pierre Fournier” (Londra, 1988) şi „Gaspar Cassado” (Florenţa, 1990), s-a lansat într-o carieră de succes cu recitalul de debut la Wigmore Hall din Londra, evoluţii la primul festival internaţional de violoncel de la Manchester şi la festivalul Schubert-Britten desfăşurat la Queen Elizabeth Hall şi cu înregistrări pentru BBC Radio3. Cu orchestra Concertgebouw a interpretat concerte de Barber, Elgar, Schumann, Haydn şi Bloch şi în calitate de solist a colaborat cu dirijori precum Svetlanov, Tortelier, Slatkin, Vonk, van Zweden şi Gilbert. Pasionat de muzica de cameră, Gregor Horsch a cântat alături de muzicienii Emmanuel Ax, Menahem Pressler, Janine Jansen, Vadim Repin, Liviu Prunaru, Nobuko Imai şi Bobby McFerrin.

Este invitat frecvent să participe la festivaluri internaţionale şi realizează numeroase înregistrări, cele cu lucrări de Röntgen şi Moor bucurându-se de o largă apreciere. De asemenea, a interpretat lucrări în primă audiţie de Keuris, Rihm, Kurtag şi Gubaidulina. Începând din 1996, solistul desfăşoară o activitate didactică în Olanda (conservatoarele din Haga şi Amsterdam) şi Marea Britanie (RNCM Manchester), susţine numeroase cursuri de măiestrie, iar în 2009 a fost numit profesor la Robert Schumann Hochschule din Düsseldorf. Gregor Horsch cântă pe un violoncel Giovanni Battista Rogeri din 1696 (Brescia).

JOHANNES BRAHMS (1833 - 1897)

Concertul în la minor pentru vioară, violoncel şi orchestră, op. 102

Majoritatea analiştilor creaţiei brahmsiene remarcă în primul rând trăsătura ei specific germană, provenind dintr–un spaţiu rece, neguros, precum peisajul nordului în care s–a născut marele compozitor. Fără îndoială o realitate, apartenenţa la cultura plămădită în teritoriile hanseatice, poveştile copilăriei cu eroi mereu în căutarea unor idealuri de neatins, arşi de dorul pentru iubite prea îndepărtate îşi vor pune pecetea asupra omului aparent liniştit, într–un fel singuratic, dar cu un interior în permanentă vâltoare, frământat de întrebările existenţei, ancorat puternic într–un trecut spiritual jalonat de nume mari ale gândirii europene, în toate ipostazele ei. Poate că mai mult decât alţi compozitori, Johannes Brahms este cântăreţul stărilor sufleteşti, mai precis ale uneia, singură, care se defineşte prin cuvântul german Sehnsucht, sau Schwermut, intraductibile, încărcate de nuanţe la fel de sensibile ca şi Dorul nostru, cu care se înrudesc. Să fi avut oare dreptate Nietzsche când spunea: „Brahms are melancolia neputinţei (...) iar ceea ce îi rămâne în propriu e dorul”?

La toate acestea însă se cere a se adăuga infuzia de lumină a Vienei care îl adoptă cu dragoste şi unde i–a plăcut atât de mult să trăiască.

Brahms simfonistul, cel cucerit de rigorile constructive beethoviene, maestru al subtilelor desfăşurări instrumentale, este de fapt înainte de toate un căutător ale celor mai intime stări sonore oferite de vocea umană. Ca şi Schubert, mai elaborat dar pierzând deci în spontaneitate, el este un mare compozitor de lied. Genul în speţă îi este un adevărat laborator în care se nasc idei muzicale, pe care apoi le găsim în multe dintre lucrările sale instrumentale. S–ar zice că tocmai liedul îl apropie şi îl plasează în teritoriile romantismului, căci asocierea cuvântului şi alegerea textelor invită la accesul şi menţinerea în aceste zone atât de apropiate sufletului german.

Vocalitatea transferată instrumentalului şi gândirea instrumentală restituită vocii umane ni–l înfăţişează pe Brahms ca pe plămăditorul stărilor sufleteşti despre care vorbeam la început. (Un text de muzicologul Vladimir POPESCU-DEVESELU)

Concertul în la minor pentru vioară, violoncel şi orchestră, op. 102 a fost compus în vara anului 1887 pentru renumitul violonist al epocii, Joseph Joachim, şi pentru violoncelistul Robert Hausmann. Brahms l-a cunoscut pe Joachim în 1853 şi curând au devenit nu doar colaboratori apropiaţi, ci şi prieteni buni. Joachim l-a îndrumat pe Brahms în ceea ce priveşte tehnica violonistică din Concertul pentru vioară (dar şi din alte lucrări) şi, în acelaşi timp, l-a promovat pe Brahms în concerte de-a lungul întregului continent. Totuşi, atunci când Joachim s-a aflat în proces de divorţ iar Brahms a depus mărturie în favoarea soţiei prietenului său, Joachim s-a simţit atât de jignit încât ruptura s-a produs iar cei doi nu au mai vorbit ani de zile – şi, cu toate acestea, Joachim a continuat să cânte muzica lui Brahms în faţa publicului. Reconcilierea s-a produs chiar prin acest concert. În iulie 1887, Brahms îi trimite o scrisoare prin care îl invită să ia în considerare noul său proiect, un concert de o factură neobişnuită, cu vioara şi violoncelul în prim plan şi, o săptămână mai târziu, îi trimite partitura solistică, pentru eventuale sugestii tehnice. Lui Brahms (ca dirijor) şi Joachim (ca violonist) li se alătură violoncelistul Robert Hausmann pentru a pregăti prima audiţie a concertului, iar Clara Schumann, la rândul său prietenă apropiată, îşi pune la dispoziţie locuinţa sa din Baden-Baden pentru ultimele repetiţii cu pian şi ultimele retuşuri. Concertul a fost primit cu răceală; o oarecare dezamăgire şi-a făcut simţită prezenţa şi în receptarea lui Brahms, a Clarei Schumann şi a lui Joseph Joachim, nu doar în opiniile lui Eduard Hanslick – cunoscutul critic şi susţinător brahmsian. Joachim şi cu Hausmann au continuat să interpreteze împreună această partitură, de fiecare dată când au avut ocazia.

Deşi Concertul pentru vioară, violoncel şi orchestră de Brahms nu s-a bucurat de acelaşi răsunător succes ca celelalte trei concerte anterioare, adevărate monumente de referinţă ale genului, stilul de maturitate al acestei ultime lucrări cu orchestră din întreaga creaţie a lui Brahms, cu armoniile sale bogate, contrapunctul elaborat şi plenitudinea melodicii i-au asigurat un loc în repertoriu – iar astăzi, este un concert iubit de melomani şi de interpreţi deopotrivă. ( Un text de muzicologul Octavia-Anahid DINULESCU)

ANTON BRUCKNER (1824 - 1896)

Simfonia nr. 9

Anton Bruckner este o personalitate importantă - şi impozantă - a simfonismului din secolul al XIX-lea. Născut în 1824, într-un sat din apropierea oraşului Linz din Austria de sus, Bruckner îşi construieşte, modest, onest şi tenace, o carieră interpretativă (a fost mare organist) şi componistică (latura în care a rămas şi va rămâne în istoria culturii mondiale), aspecte ce ne apar astăzi, în perspectiva timpului scurs, de primă importanţă. O vreme simplu institutor, apoi organist la Catedrala din Linz, apoi, abia în 1868, profesor la Conservatorul din Viena şi organist al Curţii, se vede, treptat, preţuit pentru creaţia lui care cuprinde lucrări religioase (mise, psalmi, grandiosul Te Deum), 9 simfonii, un cvintet de coarde, piese pentru orgă, pian. Influenţat la început de Beethoven şi Schubert, Bruckner va avea în 1868 revelaţia lui Wagner pe care l-a divinizat - expresia nu e exagerată - pe care nu l-a imitat, dar de la care a preluat spiritul săuinovator, împrumutând doar grandoarea substanţei muzicale, a sentimentelor adânci, monumentalitatea discursului.

Dacă Wagner a revoluţionat genul de operă, Bruckner a excelat în simfonie.

Simfonismul brucknerian reprezintă o vastă meditaţie sonoră, de tip romantic, asupra existenţei (în puternic contrast cu înfăţişarea şi traiul fără strălucire ale muzicianului), meditaţie exprimată într-un limbaj doar aparent complicat, căci la ascultarea atentă se relevă sinceritatea şi simplitatea sentimentelor, cu unda de patetism tipică. Forma, ataşată marilor tradiţii vieneze, este armonioasă (lungimile de care e acuzată muzica bruckneriană respectă proporţii care înlătură oboseala în percepere). În zilele noastre, simfoniile lui se execută în versiunile originale („Urtext”), eliminându-se adaosurile în orchestraţie realizate de dirijori care vedeau în el un nou Wagner.

Beethoven îşi încheia şirul simfoniilor dând glas bucuriei şi fraternităţii umane; fără text, Bruckner mărturiseşte în a sa - tot a noua - simfonie (fără adaosul vorbelor, ci dăltuit în tonul pur al orchestrei) profunda sa credinţă în divinitatea supremă, în definitiv expresie tot a aceloraşi bucurii şi fraternităţi. Testament artistic, mărturisire a crezului - iată două ipostaze ale testamentelor a doi titani ai muzicii celui de al nouăsprezecelea veac. Omul simplu, în aparenţă şters, îţi arată în simfonii statura înaltă, în plan moral şi profesional; aici, în ultima (pe care, potrivit unor opinii, s-ar fi cuvenit s-o încheie cu Te Deum), se află „o elevaţie şi o solemnitate depăşind pe toate cele care le-au precedat” (Max Auer, în monografia compozitorului, citat în prefaţa ediţiei din 1927 a lui Josef V. Wöss, Universal Edition).

Elaborarea primelor trei părţi a durat din 1889 (primele schiţe) până în 1894; după unii comentatori timpurii (Ferdinand Loewe), opera poate fi considerată finită în această structură, chiar dacă există dovezi despre o posibilă a patra parte, oricare ar fi putut fi aceea). Partea I poartă indicaţia Feierlich (Misterioso) - Solemn / Sărbătoresc. Caracterul este conferit de conturul de semnal larg desfăşurat pe tremolo-ul coardelor, de unisonurile pline de forţă. Temele unduioase ce vin contrastează şi îmbogăţesc paleta expresivă. O dezvoltare tipică, revenirea nuanţată în caracter a materialului tematic de bază şi încheierea fastuoasă a părţii se impun în memoria ascultătorului. Ca în a IX-a beethoveniană, partea secundă este un Scherzo (Bewegt, lebhaft - Mişcat, cu însufleţire).

Aici - remarcă Mihai Moroianu (Anton Bruckner, Ed. muzicală, 1972) - „vigoarea atinge colosalul, iar diafanul - candoarea“ (p. 334). Este o beţie a ritmului atotbiruitor. Trioul, în loc să fie mai potolit, ca la clasici, este - dimpotrivă - mai năvalnic. Finalul, o sinteză măiestrită a gândirii simfonice bruckneriene în ansamblu, se desfăşoară în Langsam, feierlich (Rar, sărbătoresc). Se poate glosa pe semnificaţii filosofice, după cum analiza textului relevă gândirea eminamente muzicală. Cert este că audiţia copleşeşte prin grandoare şi profunzime. Spiritul tutelar wagnerian este invocat în contururi şi culori; desfăşurarea muzicală este însă rodul gândirii bruckneriene, larg desfăşurate, cu nobilă inspiraţie.

Primei audiţii din 1903, viciate de neînţelegerea gândirii genuine, i-au urmat altele; cu timpul, deformările şi „corectările“ au cedat locul textului original, în zilele noastre fiind preferată, pe drept cuvânt, expresia iniţială, căci Maestrul ştia să toarne în sunet vibraţia unei trăiri complexe ca însăşi viaţa, cu ale sale neaşteptate meandre. (Un text de muzicologul  Petre CODREANU)

 

Selecții din materialele editate și publicate de Secretariatul muzical al Filarmonicii „George Enescu“, în caietul program al concertelor.

FOTO: Adrian Cristoiu

Comentarii

Toate comentariile vor fi moderate.
Nu vor fi admise jignirile, calomniile si limbajul licenţios. Nu acceptăm derapajele verbale şi limbajul jignitor la adresa cuiva. Puteţi să vă exprimaţi opiniile într-un mod civilizat, fără să se recurgă la ameninţări, mesaje rasiste sau instigări la violenţă. Orice mesaj de acest gen va fi din start respins.


Nume (necesar):
Email (nu va fi publicat) (necesar):
Website:
Comentariul dvs.:
Cod de securitate:*Completati caracterele din imagine in casuta alaturata

© 2013, Toate drepturile rezervate