Artă fără compromisuri

Despre Liviu Ciulei - scenograf si profesor la New York

08 Mai, 2014   |  Andrei Şerban   |  0 comentarii

  • Recomanda acest articol

Aș dori să descriu relația mea cu Liviu Ciulei în legătură cu două subiecte care nu sunt direct conectate: scenograf, în rol de colaborator al spectacolelor mele, cât și profesor de teatru în America.

Despre Liviu Ciulei - scenograf si profesor la New York

Am avut marea șansă să regizez prima oară la Bulandra în dispozitivul unic creat de Liviu pentru Iulius Cezar și Macbeth; apoi la Minneapolis, la Teatrul Guthrie, unde tot el m-a invitat să montez Nunta lui Figaro, în decorul lui Beni Montresor, proiect la care Liviu a intervenit cu câteva sugestii binevenite; și a treia oară la Covent Garden (de data aceasta el fiind invitat de mine să realizeze scenografia la opera Cneazul Igor).

La Cezar a fost cel mai ușor să lucrăm. M-a întrebat care e ideea mea vizuală și când i-am spus că nu vreau deloc un Cezar latin ci de inspirație japoneză, ceva între kabuki și un film de Kurosawa, combinate cu imaginea contemporană a unui stadion - loc de confruntări nu doar sportive, ci și politice. Liviu a desenat spontan o punte de lemn care să străbată sala peste spectatori (o versiune a celebrului pod de flori din teatrul japonez); iar mai târziu, când mi-a prezentat macheta, am fost uimit să descopăr nisipul cu gradenele ce sugerau atât lupte de gladiatori, cât și conflictul acut dintre personaje care duce inevitabil la război civil și cataclismul final.

Pentru un începător la 25 de ani, naiv si fără experiență, această propunere care concentra într-o imagine unică toate intențiile concepute împreună cu dramaturga mea, Ana Maria Narti, mi-a dat curaj și mi-a ușurat enorm lucrul cu actorii. Evenimentul care a devenit atât de controversat cu acest Iulius Cezar s-a datorat în mare măsură decorului neobișnuit și experimental creat de Liviu.

La Teatrul Guthrie, unde Ciulei devenise proaspătul director artistic, decorul de oglinzi care se reflectau la infinit creat de Montresor avea ceva din atmosfera strălucitoare de la Versailles, dar Liviu, cu atenția lui aproape maniacă pentru detaliu, a adăugat mici nuanțe care au schimbat proporțiile și au contribuit la atmosfera de teatru-în-teatru, mai precis, aceea unde spectatorii se vedeau dublați pe scenă, ca martori ai acțiunii.

"Am găsit soluția!"

La Londra, spațiul de la Royal Opera fiind infinit mai mare decât cel de la Bulandra, Liviu, împreună cu mine și Niky Wolcz, care lucra la mișcarea scenică, am fost la început derutați de dimensiunile scenei, cât și de necesitățile de sunet, din timp atenționate de Bernard Haitink, dirijorul pe cât de celebru, pe atât de riguros.

Liviu a încercat tot felul de soluții pe care le refuza pe rând, căci păreau ori prea abstracte, ori prea naturalist-folclorice. Machete după machete respinse, după ce fuseseră construite cu o migăloasă atenție, așa cum obișnuia în tot ce făcea (Liviu nu se mulțumea să prezinte un lucru neterminat nici măcar celor apropiați), după ce devenea clar că nu corespund nici narațiunii, nici muzicii fluide a lui Borodin.

Se apropia data predării machetei, când Liviu mă cheamă cu ochii strălucind de bucurie: "Am găsit soluția!" și ne prezintă o structură de lemn masiv, ca o turlă de biserică răsturnată, cu deschideri surprinzătoare și pante abrupte, ziduri tot din lemn care închideau armonios spațiul, pentru ca sunetul să reverbereze spre sală.

Când am prezentat macheta cântăreților, toți păreau încântați. Dar pe mine acest decor tipic "ciulei-an" m-a inspirat mai puțin ca cel de la Iulius Cezar. Deși culoarea naturală a lemnului îi dădea o dimensiune  epică și poetică, viziunea aceasta mă obliga la un gen de teatru destul de convențional, unde improvizația și spontaneitatea nu erau posibile; dar deși eu m-am descurcat mai greu, sunt convins că Ciulei în rol de regizor ar fi găsit metode mult mai bune să își pună în scenă propriul decor.

Oricum prietenia adevărată și admirația reciprocă dintre noi a continuat să se manifeste fără rezerve, deși nu am mai lucrat împreună după Covent Garden.
 

Îi trata pe toți elevii lui ca artiști, nu studenți

Ca profesor, Ciulei a avut în America o experiență lungă și vastă, a  fost iubit de generații de actori și regizori, unii dintre ei au acum peste 50 de ani și au o reputație în teatru; ei vorbesc despre întâlnirea cu Liviu ca un moment esențial care le-a deschis drumuri nebănuite.

Ciulei a educat și a pregătit pe mulți în diverse școli, de la Acting Company afiliată cu Juilliard School, la Columbia, unde a profesat cu câțiva ani înaintea mea, apoi invitat de Tisch School of the Arts la New York University, unde a fost angajat ca profesor titular până s-a retras, fiind regretat de întreaga școală. Deși în activitatea sa de pedagog, Ciulei a refuzat mereu să predea cursuri (îmi spunea modest că "nu e capabil să fie un profesor obișnuit"), el a lucrat cu studenții producând spectacole și în felul acesta, bazându-se pe experiența directă - fiecare zi era o adevărată lecție de teatru.

Nu-i plăceau improvizațiile, happening-ul nu era pe gustul lui. Metoda care-i convenea era hands-on, o abordare imediată de a rezolva concret o scenă sau de a da pe loc viață unui personaj. Avea idei foarte precise și, deși avea o răbdare infinită, și-o pierdea doar când studenții vroiau să improvizeze. I se părea o pierdere de timp și e de înțeles pentru un artist care era foarte pregătit să transmită ce știa.

A reluat cu studenții unele din spectacolele sale celebre (Leonce și Lena, Opera de trei parale, Azilul de noapte), dar a propus și unele, pentru el, noi: Micii burghezi, Andorra, O lună la țară, Mary Stuart, Woyzeck

Îi trata pe toți elevii lui ca artiști, nu studenți, și toți au apreciat acest lucru, pentru că astfel le-a dat încredere. Fără încredere e imposibil să fii actor. Era extrem de precis în indicații, iar când studenții nu reușeau să exprime esența personajului, Liviu, fiind el însuși un actor foarte special, se urca pe scenă și le arăta jucând el însuși: de la cum îți miști ochii la felul în care îți relaxezi umerii, cum stai pe scaun, care e postura specifică fiecărei situații, de la tonul vocii la expresia feții - totul era la fel de important.

Unii studenți rezistau frustrați la această metodă "dictatorială, imitativă" care le inhiba spontaneitatea, dar era de așteptat când educația deja din clasele primare americane încurajează așa-zisa independență, care se traduce în a-ți găsi singur calea, fără instructori. Însă majoritatea studenților îl adorau pe Ciulei tocmai pentru că se simțeau ajutați, pentru că el reușea să le comunice ceva extrem de viu și specific fiecărui rol.

Unul din actorii cunoscuți, Nathan Darrow, care i-a fost student relatează: “Liviu vorbea cu scenograful şi s-a întâmplat să fiu prin preajmă, m-a zărit şi mi-a zis Când Detectivul de evrei îţi dă drumul, începe să plângi şi a plecat înapoi la scenograf să-şi continue conversaţia. Iar eu eram actor în primul an şi eram complet intimidat, speriat, îngrozit şi mă gândeam - Nu pot să plâng aşa deodată! Dar Liviu m-a văzut că eram stresat în timp ce vorbea în continuare cu scenograful, a venit la mine şi mi-a arătat pe loc el, a plâns pe loc cu lacrimi şi era foarte credibil. Ultimul lucru pe care mi l-a spus atunci înainte să plece în vacanţă în Europa, când încă piesa se juca, a fost Trebuie să ai curajul să plângi”.


"M-am întrebat toată viața unde are actorul centrul lui de greutate?"

Ultima oară când l-am văzut pe Liviu a fost la București, la el acasă, pe aceeași stradă Arghezi, unde am copilărit și eu (ce coincidență!). L-am vizitat împreună cu Radu Penciulescu. Eram emoționat să-i văd împreună pe cei doi profesori ai mei din tinerețe. Deși era fragil și se mișca greu, nesigur, nu își pierduse nimic din memorie, nici din prospețimea spiritului său tânăr. Cu generosul lui surâs și mereu atent la ceilalți, Liviu ne-a oferit un whisky din care a băut și el.

Relaxat de alcool și de prezența noastră (în ultimii ani, din păcate, nu erau mulți care îl mai vizitau), Liviu ne-a încredințat un "secret" sub forma ultimei lui descoperiri: "M-am întrebat toată viața unde are actorul centrul lui de greutate? Evident trebuie să fie în trup, dar e greu de găsit. Cred că acum am dezlegat enigma. De exemplu, Hamlet acționează din centrul trupului, care se află în plexul solar, Astrov e concentrat în gât și în jurul gurii, un personaj religios are centrul de greutate în josul coloanei vertebrale, și așa mai departe. Cum mergi și cum îți miști mâinile pe scenă depinde de felul în care ești conștient unde e centrul de greutate al personajului".

Deși nu sunt sigur că am înțeles secretul acestei "descoperiri", am plecat de la Liviu cu aceeași impresie, a unui mare artist care și-a dedicat viața teatrului, care a fost obsedat de gestul artistic cel mai just și adevărat. A fost iubit de mulți, care vedeau în el exemplul viu al unui mare maestru din trecut, (el se numea modest un meșteșugar), căruia îi ducem lipsa azi în lumea mediocră în care trăim.

Comentarii

Toate comentariile vor fi moderate.
Nu vor fi admise jignirile, calomniile si limbajul licenţios. Nu acceptăm derapajele verbale şi limbajul jignitor la adresa cuiva. Puteţi să vă exprimaţi opiniile într-un mod civilizat, fără să se recurgă la ameninţări, mesaje rasiste sau instigări la violenţă. Orice mesaj de acest gen va fi din start respins.


Nume (necesar):
Email (nu va fi publicat) (necesar):
Website:
Comentariul dvs.:
Cod de securitate:*Completati caracterele din imagine in casuta alaturata

© 2013, Toate drepturile rezervate