Artă fără compromisuri

Un cronicar de proximitate

29 Martie, 2019   |  Georges Banu   |  0 comentarii

  • Recomanda acest articol

Modurile fotografilor de a se poziționa față de teatru sunt multiple. Există fotografi profesioniști, care sunt invitați la ședințele de presă și atunci ei se constituie în „cohortia” cum se spune în Grecia, în „adunare", unde individualitățile se atenuează, căci ei se constitue într-o privire comună.

Demult, la Stratford, am asistat, în ciuda lui Peter Brook, care nu m-a încurajat, la reprezentația cu Antoniu și Cleopatra, unde cel puțin o sută de fotografi se îmbulzeau în centrul sălii pentru a capta mai cu seamă figurile celor două staruri Allan Howard și Glenda Jackson. Când partenerii se apropiau, zeci de flash-uri îi fulgerau ca o divinitate superioară ce urmărea reprezentația. Diferențele nu puteau fi decât minime, privire colectivă, privire anonimă. Brook nu acordase cu o zi înainte lordului Snowdon, soțul sorei reginei dreptul să fotografieze singur, iar acum el profita totuși de o postură privilegiată la avant-scenă și de un asistent în rândul din spate, care îi încărca aparatul pentru a i-l transmite apoi ca o minge de rugby, făcînd totuși și el cîteva fotgrafii; „Poate că sunt cele mai bune” mi-a spus surîzînd Brook. Toți erau fotografii clipei.
 
Situația diferă cînd evenimentul nu dispune de un asemenea impact mediatic și fotografii rămîn răzleți în sală sau chiar sunt, cel mai adesea, singuri. Ei beneficiază atunci de încrederea acordată de regizorul care i-a solicitat și le-a acordat acest statut privilegiat. Ei se pot deplasa în spațiu, pot asista de mai multe ori la reprezentație....relația cu scena se personalizează. De multe ori, imaginile captate în acest context se constitue în catalog emblematic al unei aventuri teatrale fixate grație unei priviri perspicace, degajată de sarcinile strict publicistice. Nicholas Treatt și Gilles Abegg au fotografiat reprezentațiile lui Brook de la Bouffes du Nord și astfel au constituit un tablou plural, dar semnat, al uneia dintre cele mai radicale avanturi teatrale de la sfîrșitul secolului XX. Ei nu aparțineau echipei, dar cultivau cu interpreții o relație famliară, de încredere reciprocă. Cunoșteau perfect caraceristicile spațiului: Treatt fotografia dintr-un punct fix pentru a prezerva punctul de vedere al spectatorului unic, imobil și atent. Gilles Abegg traversa sala, urca la etaj sau se plasa lîngă actori...el căuta o pluralitate de unghiuri și posturi. Fotografi exteriori dar martori de încredere!
        
La București, Mihaela Marin a înregistrat viziunile scenice ale lui Andrei Șerban sau Gabor Tompa, dar, mai ales, a sezisat, propus și impus universul propriu lui Dragoș Galgoțiu. Fotografiile ei sunt totodată imagini și mărturii, ele evocă spectacolul dar totodată atestă o semnătură. Acest echilibru îl conservă Mihaela, cronicar vizual ce restitue diversitatea scenei românești și a protagoniștilor ei. Ea se înrudește cu mari fotografi ca Nicholas Treatt, plasați în acesată poziție fecundă de entre-deux, între exterior și interior.
         
O a treia postură e cea diferită a fotografului ce intervine din interiorul unei echipe și a unei instituții. Fotograful, de astă dată, pătrunde în inima teatrului, în contextul repetițiiilor și în intimitatea cabinelor; el restitue o atmosferă de lucru și permite o vizită privată, fără precauții nici simulații. Aceștia sunt fotografii asociați unui teatru și unei familii. Poate cel mai drag mie rămîne Luigi Ciminaghi, care, angajat la Piccolo Teatro, a sezisat esența specatcolelor lui Giorgio Strehler și uneori chiar a influențat-o. El îmi povestește că într-o vară, la începutul anilor '70, fotografiază un stadiu intermediar al Livezii de vișine pusă în scenă de Strehler, dar din cauza unui accident tehnic fotografiile apar ca imagini fantomatice, translucide, aproape ireale. Strehler le-a văzut și s-a inspirat pentru versiunea finală a spectacolului! 
 
Martine Franck a urmărit și expus lucrul actorilor de la Théâtre du Soleil în prezența lui Ariane Mnouchkine: fotografiile sale surprind actori în căutare de costum, angajați pe drumul spre persoanaj, actori pe cale să se machieze.... Acesta-i specificul unui fotograf din interior, nu impudic sau trivial, ci explorator și revelator! Ruth Walz a servit de parteneră la Schaubühne lui Grüber sau Stein... ea le-a surprins cu o privire lucidă și concretă ce atestă cunoașterea artiștilor și familiaritatea cu estetica lor. Un prieten, Claude Bricage a pătruns liber la Chaillot, cînd lucram amîndoi acolo, ca asociați ai lui Antonie Vitez, și inepuizabil a sesizat opțiunile unei identități ale regiei ca și viața secretă a actorilor în teatru, înainte de spectacol, la sfîrșit de reprezentație. Nicu Cherchiu intervine în același sens și, în timp, el trasează cronica Naționalului clujean.
 
Florin Ghioca, pe care îl văd în foaier și în sală, printre spectatori și alături de actori, aparține acestei familii de fotografi  implicați in cotidianul teatrului. El captează memoria Teatrului Național din Bucureștiul de azi, cu oamenii și spectacolele sale. El nu se retrage nici în singurătatea unui studio, nici nu revendică statutul de invitat privilegiat. El, ca și precursorii săi evocați aici, se constituie în cronicar de proximitate! Și comunică emoția proprie, subiectivă, ivită din integrarea într-o instituție și din comunitatea cu artiștii ei!
 
 
George Banu

Comentarii

Toate comentariile vor fi moderate.
Nu vor fi admise jignirile, calomniile si limbajul licenţios. Nu acceptăm derapajele verbale şi limbajul jignitor la adresa cuiva. Puteţi să vă exprimaţi opiniile într-un mod civilizat, fără să se recurgă la ameninţări, mesaje rasiste sau instigări la violenţă. Orice mesaj de acest gen va fi din start respins.


Nume (necesar):
Email (nu va fi publicat) (necesar):
Website:
Comentariul dvs.:
Cod de securitate:*Completati caracterele din imagine in casuta alaturata

© 2013, Toate drepturile rezervate