Artă fără compromisuri

Noah sau Biblia hazlie

08 Aprilie, 2014   |  Doinel Tronaru   |  0 comentarii

  • Recomanda acest articol
Noah sau Biblia hazlie

Episodul biblic al Potopului este recreat într-un mod neconvenţional de regizorul american Darren Aronofsky în filmul „Noe“, cu Russell Crowe în rolul titular.

Noah (SUA, 2014)
Regia: Darren Aronofsky
Cu: Russel Crowe, Jennifer Connely, Anthony Hopkins


Atunci când Hollywoodul îşi epuizează inspiraţia, sau pur şi simplu se plictiseşte de răstălmăcirea surselor literare şi istorice, vine rândul legendelor biblice, adică ale celor din cartea fondatoare a umanităţii (ţinând cont de impactul planetar al aventurii occidentale). Acestea sunt tocate mărunt, de la Geneză la Apocalipsă, şi fructificat la maxim potenţialul lor spectacular (vezi şi „Son of God“, lansat recent în America, o nouă biografie a lui Iisus, dar care trece în revistă toate personajele vetero- şi neo-testamentare, de la Adam & Eva până la Iosif din Arimateea, deţinător la un moment dat al Sfântului Graal).


Paradigmatica Arcă

De data aceasta, este vorba despre Potop şi despre Arca lui Noe, varianta ebraică (şi implicit iudeo-creştină) a mitului escatologic, prezent în mitologiile absolut tuturor culturilor de pe planetă. Filmul apreciatului regizor newyorkez Darren Aronofsky nu este însă un act fideist, de credinţă (prin care cineastul şi coscenaristul său, Ari Handel – acesta la bază om de ştiinţă, neurobiolog –, şi-ar fi putut eventual recupera originile evreieşti), chiar dacă personajele îl invocă pe Creator cu o frecvenţă impresionantă, ci doar un divertisment „împănat“ cu conotaţii filozofice şi psihologice.

Dintre toate momentele care se succed în Cartea Sfântă, cel al Arcei lui Noe este unul dintre cele mai uşor de contestat din punct de vedere raţional, în opuscule de sorginte voltairiană precum „Biblia hazlie“ (Léo Taxil, 1882), dar nu numai. Unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani, britanicul Julian Barnes, îşi construieşte întregul volum „O istorie a lumii în 10½ capitole“ pe contestarea, ironizarea şi revelarea în istorie a mitului Arcei, încât e greu după ce citeşti o astfel de carte să-l mai priveşti cu aceiaşi ochi pe „Tata Noe“.


Neamul lui Set

Prin urmare, Arronofsky ştia că nu trebuie să se limiteze la ilustrarea, prin tehnologia efectelor speciale de ultimă oră, a unei invazii acvatice de proporţii diluviene şi a spectaculosului vehicul proiectat de patriarh. Scenariul postulează existenţa unui trib de descendenţi ai lui Cain, care au construit o „civilizaţie industrială“ la est de Eden, aceştia fiind Răii din cauza cărora Creatorul vrea să distrugă lumea.

Noe şi cei trei băieţi ai săi fac parte din spiţa lui Set, cel de-al treilea fiu al perechii primordiale, şi sunt siliţi să se apere în permanenţă de asalturile oamenilor conduşi de Tubal-Cain (Ray Winstone). Celebrul Anthony Hopkins îl interpretează pe însuşi Matusalem (bunicul lui Noe), încă verde la cei peste 900 de ani ai săi! Apare şi o bizară rasă de „îngeri căzuţi“, Păzitorii, cu un comportament neclar faţă de oameni, de departe cea mai nefericită idee din scenariu.


Misiunea lui Noe

Noe este însă un om cu o misiune, torturat de o idee, precum mai târziu Abraham. El ajunge să creadă că Dumnezeu vrea ca Lumea Nouă, de după Potop, să nu-l mai conţină pe Om, în stare să distrugă din nou Paradisul, prin urmare că fiii săi nu trebuie să aibă descendenţi. Din acel moment avem de-a face cu un accent pus pe psihologia omului exemplar, capabil de sacrificiu.

Va fi Noe în stare să-şi ucidă nepoatele şi să pună astfel punct speciei umane? Ideea este interesantă, ţinând cont că răutatea omului nu a dispărut, ci a continuat în istorie, şi pică bine în actualul context, în care civilizaţia occidentală se complace, de bună vreme, într-un aer pre-apocaliptic.
 

Viziune creaţionistă

„Noe“ dă seamă de o perioadă de grandomanie a lui Arronofsky (regizor care are la activ filme cu adevărat impresionante precum „Recviem pentru un vis“ şi „The Wrestler“ / „Luptătorul“), începută cu precedentul său film, „Black Swan“ / „Lebăda neagră“, strident şi încărcat, dar mai există încă un precedent, drama (pseudo-)metafizică „The Fountain“ / „Fântâna“, din 2006, scrisă împreună cu acelaşi Ari Handel.

Stilul este simultan ridicol şi grandilocvent, imposibil de separat şi reuşind astfel să contrarieze. Pare că Arronofsky ar vrea să fie Terrence Malick, cel din „Arborele vieţii“, numai că unde acela retrasa, prin imagini de sinteză, istoria Universului în paradigmă evoluţionistă, „Noe“ o face în cea creaţionistă, urmând pas cu pas cartea Genezei.

Comentarii

Toate comentariile vor fi moderate.
Nu vor fi admise jignirile, calomniile si limbajul licenţios. Nu acceptăm derapajele verbale şi limbajul jignitor la adresa cuiva. Puteţi să vă exprimaţi opiniile într-un mod civilizat, fără să se recurgă la ameninţări, mesaje rasiste sau instigări la violenţă. Orice mesaj de acest gen va fi din start respins.


Nume (necesar):
Email (nu va fi publicat) (necesar):
Website:
Comentariul dvs.:
Cod de securitate:*Completati caracterele din imagine in casuta alaturata

© 2013, Toate drepturile rezervate