Artă fără compromisuri

Testamentul Mariei de Colm Tóibín (Fragment)

06 Mai, 2014   |  Editura Polirom   |  0 comentarii

  • Recomanda acest articol

În noul său roman Colm Tóibín nu doar dezvăluie cititorilor o viziune subiectivă, ci şi readuce din Istorie o femeie cu tot omenescul din ea. Personajul principal al romanului este mama cea neîmpăcată: cu ucenicii datorită cărora a ajuns la Efes, cu faptele fiului şi mai ales cu sine însăşi.

Iar Lazăr, după cum vedeam eu, se stingea. Se întorsese la viaţă doar ca să‑şi ia pe veci rămas‑bun de la ea. Nu recunoştea pe nimeni dintre noi şi ai fi zis că de‑abia poate duce paharul cu apă la buze, în timp ce surorile lui îi întindeau bucăţi de pâine înmuiată. Ai fi zis că rădăcinile lui se afundaseră adânc, iar la surorile lui se uita ca la nişte necunoscuţi din piaţă sau dintr‑o mulţime. Simţeai că e cu desăvârşire singur, iar dacă într‑adevăr fusese mort vreme de patru zile şi se întorsese la viaţă, atunci dobândise o cunoaştere care, îmi părea mie, îl înspăimântase şi îl secătuise; gustase din ceva, văzuse sau auzise ceva care‑l umpluse de cea mai pură durere, ceva cutremurător, cu neputinţă de pus în cuvinte, care‑l înspăimân­tase dincolo de orice închipuire. Nu putea împăr­tăşi cele aflate, poate fiindcă nu erau cuvinte pe potrivă. Cum ar putea să fie cuvinte pentru aşa ceva? Privindu‑l am înţeles că oricare ar fi fost pricina tulburării lui, orice cunoaştere ar fi căpă­tat, orice ar fi văzut sau auzit, aceea pătrunsese adânc şi devenise parte din sufletul lui, tot aşa cum sângele şi vigoarea sunt părţi tainice ale trupului.

Apoi au venit oameni puhoi, iar singura oară când mai văzusem atâţia a fost în anul când nu s‑a făcut destulă pâine şi, cu toate că uneori aduceau o căruţă de pâine, nu era niciodată îndeajuns şi de aceea oamenii îşi croiau cu greu drum prin mulţimea care se tălăzuia ca valurile mării. Mă lămurisem de acum că noro­dul adunat în stradă nu venise pentru nuntă. Ştiam pentru cine veniseră oamenii aceia, iar atunci când el şi‑a făcut apariţia, m‑a speriat mai tare decât izbutise Marcus să mă sperie cu vorbele lui.

Fiul meu purta veşminte alese şi se mişca pe parcă îi aparţineau de drept. Tunica era făcută dintr‑o ţesătură cum nu mai văzusem până atunci, iar culoarea, un albastru ce bătea în purpuriu, n‑o mai văzusem vreodată la o fiinţă omenească. Pe lângă asta, părea mai înalt decât îl ştiam, însă era doar o părere din pri­cina felului cum se purtau cu el cei din preajma lui, cei care‑l urmau şi cu care venise, între care nici unul nu era îmbrăcat ca el şi nici n‑avea o strălucire ca a lui. I‑a luat ceva timp ca să străbată încăperea, măcar că n‑a vorbit cu nimeni şi nici nu s‑a oprit din mers.

Când m‑am ridicat ca să‑l îmbrăţişez mi‑a părut străin, neaşteptat de rece şi solemn, iar în clipa aceea am înţeles că trebuie să‑i vorbesc fără zăbavă, să vorbesc în şoaptă înainte ca cei­lalţi să ni se alăture. L‑am strâns în braţe.

— Eşti în mare primejdie, i‑am şoptit. Eşti urmărit. După ce mă ridic de la masă, să aştepţi câteva minute şi să vii după mine, fără să spui nimănui; trebuie să plecăm de aici, să fim departe de locul ăsta în mai puţin de un ceas. Aşteaptă până sosesc mirii, iar după asta eu am să ies, prefăcându‑mă că vreau să mă răco­resc – ăsta va fi semnalul. Trebuie negreşit să vii după mine. Să nu spui nimănui că pleci. Să pleci singur.

Nici nu apucasem să termin ce aveam de spus, că s‑a îndepărtat de mine.

— Femeie, ce am eu cu tine ? a întrebat şi a repetat cu glas tare, ca să‑l audă toţi cei din jur: Femeie, ce am eu cu tine ?

— Sunt mama ta, i‑am zis.

Dar el începuse să le vorbească altora, spunea cuvinte meşteşugite şi ghicitori, vorbe nelalo­cul lor, semeţe, despre el şi menirea lui în lume. L‑am auzit spunând – l‑am auzit şi am văzut cum se plecau capetele în jurul lui când le ros­tea acele vorbe – l‑am auzit spunând că este Fiul lui Dumnezeu.

Când s‑a aşezat m‑am întrebat dacă el cugeta la cele ce‑i şoptisem, dacă aş face bine să ies şi să‑l aştept de îndată ce soseau mirele şi mireasa, numai că încet‑încet, în timp ce aşteptam şi tot mai mulţi se apropiau de el ca să‑l atingă şi se zvonea că sumedenie de oameni se bulu­ceau afară, mi‑am dat seama că nici măcar nu mă auzise. Iar când mirele şi mireasa au intrat şi au fost întâmpinaţi cu strigăte de bucurie a trebuit să iau o hotărâre. Mi‑am zis că deo­camdată am să rămân cu el şi am să caut un alt prilej mai târziu ; poate că la căderea nopţii sau în zori aveam să‑l găsesc singur şi dornic să‑mi asculte povaţa. Însă pe dată am înţeles privindu‑l cât de mărginită, de nesăbuită, umilă şi nepricepută aş fi părut dacă aş fi încercat să‑l previn, ca şi cum aş fi ştiut mai multe decât el. Ce n‑aş fi dat să nu fi plecat Marcus, dar când am aruncat o privire spre uşă am înţeles de ce : omul acela, sugrumătorul, era tot acolo, numai că acum i se alăturaseră alţi doi‑trei bărbaţi, mai vânjoşi decât el şi cărora le arăta inşi din mulţime. În clipa în care privirile ni s‑au încrucişat din nou am fost şi mai îngrozită decât atunci când am auzit vorbindu‑se despre Fiul lui Dumnezeu; mi‑a fost limpede că nu irosisem prilejul de a‑mi lua fiul de acolo, ci că un asemenea prilej nici nu existase şi că noi toţi eram sortiţi pieirii.

Abia m‑am atins de mâncare şi nu‑mi amin­tesc ce ni s‑a dat. Cu toate că am stat alături mai bine de două ceasuri, nici eu, nici fiul meu nu am vorbit. Acum pare de neînţeles, dar atunci tăcerea noastră era firească. Înflăcărarea crescuse atât de tare, atâţată de strigătele ce răzbăteau de‑afară, că puţinele vorbe schim­bate de doi oameni ar fi fost ca nişte firimituri căzute pe jos. Aşa cum Lazăr avea o aură a morţii ca un strai ce‑i acoperea toată fiinţa şi dincolo de care nimeni nu putea pătrunde, când îl priveai pe fiul meu simţeai freamătul vieţii, vedeai cerul senin într‑o zi vântoasă, pomi plini de fructe coapte, neculese încă, sim­ţeai o putere nechibzuită, aşa cum e mărinimia. Nu mai semăna deloc cu copilul de care‑mi aminteam ori cu băiatul care se bucura cel mai tare dimineaţa, când veneam la el şi‑i vorbeam în timp ce ziua începea. Era frumos la vremea aceea, şi plăpând şi covârşit de nevoi. Nu mai avea nimic plăpând acum, ba dimpotrivă, se arăta a fi bărbat, sigur pe el şi răspândea lumină; nu aveam despre ce să vorbim în acele ceasuri, căci aş fi putut la fel de bine să vorbesc cu stelele sau cu luna.

Fragment din romanul Testamentul Mariei de Colm Tóibín, Editura Polirom

Citeşte şi: O altă viziune asupra dramei cristice

 

Comentarii

Toate comentariile vor fi moderate.
Nu vor fi admise jignirile, calomniile si limbajul licenţios. Nu acceptăm derapajele verbale şi limbajul jignitor la adresa cuiva. Puteţi să vă exprimaţi opiniile într-un mod civilizat, fără să se recurgă la ameninţări, mesaje rasiste sau instigări la violenţă. Orice mesaj de acest gen va fi din start respins.


Nume (necesar):
Email (nu va fi publicat) (necesar):
Website:
Comentariul dvs.:
Cod de securitate:*Completati caracterele din imagine in casuta alaturata

© 2013, Toate drepturile rezervate