Artă fără compromisuri

Aventuri în anticamera literaturii canonice

22 August, 2014   |  Florina Pîrjol   |  0 comentarii

  • Recomanda acest articol

"Aventuri în anticameră", de Radu Ţuculesu adună la un loc mai multe peripetii ale scriitorului prin lumea largă, depăşind simplele notaţii jurnaliere, făcute în viteza expresului. Peisajele şi personajele evocate îţi rămân îndelung pe retină.

Aventuri în anticamera literaturii canonice

Cât de greu este să demontezi o prejudecată literară cum e aceea că memorialistica e un gen minor? Sora mai mică, ruda săracă a „marii literaturi” dominate de roman sau de poezie. Mai are acest gen liminar, greu de prins într-o albie teoretică sau alta, şanse la o renaştere miraculoasă, ca în perioada romantică? Într-o eră postmodernă care cultivă diferenţa, redescoperind şi revalorificând teme şi genuri căzute în dizgraţia publică, se poate spera la o răsturnare ierarhică de acest tip. De ce nu? Să ne imaginăm cum ar arăta o piaţă editorială invadată de genurile „mici”, o lume în care jurnalul, însemnările de călătorie, proza SF ar înregistra cote de tiraj impresionante!

Puţini scriitori mai au astăzi curajul să scrie memorii de călătorie. Romanticii paşoptişti au părut să epuizeze genul, în interbelic au scris însemnări de călătorie şi Camil Petrescu, Rebreanu, Sadoveanu. Amestecat cu eseul, genul a căpătat un plus de culoare şi sub pana unor Baconski, M. Maliţa sau A.Şiperco. După revoluţie, genul a fost speculat în sensul alambicării postmoderne de care vorbeam mai înainte, în aşa fel încât el se contaminază şi mai mult de influenţele altor genuri, pierzându-şi presupusa puritate. De altfel, privită dintr-un unghi tematic, literatura de călătorie pare a fi doar un teritoriu (limitat) pe harta mai vastă a memorialisticii, cel puţin în măsura în care nu introduce  personaje sau situaţii fictive, rezumându-se la notare şi comentare.

Radu Ţuculescu optează pentru genul memorialistic, după ce încearcă, cu succes, reţeta romanului şi a prozei scurte. Ora păianjenului, Degetele lui Marsias, Umbra penei de gâscă sunt tot atâtea dovezi ale etalări ale unui spectru larg, tematic şi stilstic, semn al unei maturităţi indiscutabile a autorului. Ceea ce face el, într-un elan experimentalist, e să testeze (încă) un gen nu fără prestigiu dar cu destule capcane. Aventuri în anticameră adună, în doar 250 de pagini, mai multe „aventuri” care depăşesc simplele notaţii jurnaliere, făcute în viteza expresului, care lasă în urmă peisaje şi personaje. 

Condeiul scriitorului, exersat îndelung, nu e ascuns sub paravane textuale, de dragul necontaminării genului cu tuşe ficţionaliste. E evident că avem de-a  face cu „impresiile” (cuvânt cumva conotat, din prejudecata că subiectivismul nejucat e...desuet! ) ale unui autor cu destulă îndemânare, fără dificultăţi sau stângăcii în scris. Ne întrebăm cum ar fi arătat aceste memorii de călătorie  scrise de un ochi „inocent”, de un intelectual netrecut prin furcile caudine ale literaturii. Probabil ar fi pierdut exact elementul care le ţine cu adevărat în viaţă: savoarea unei scriituri limpezi, a observării unor detalii care cu siguranţă ar fi scăpat „profanilor”. E simptomatic faptul că, o dată ficţionalizate, introduse într-un frame ficţional, însemnările de acest tip devin literatură de acelaşi „grad” cu aşa-zisa literatură de centru, „majoră”. Simpla relatare subiectivă a elementelor care te-au marcat într-o călătorie (inutil să ne lansăm într-o analiză stufoasă a simbolisticii călătoriei, cu latura ei formativ-iniţiatică) transformă textul într-un gen „cald”, în literatură de acelaşi calibru cu romanul sau proza scurtă. Prejudecăţile  îşi dovedesc, astfel, din nou, fragilitatea, caracterul eminamente speculativ.

Structura în sine a cărţii e dezechilibrată într-un sens pe care l-am prins abia în final. Prima parte (care cuprinde mai mult de jumătate din volum), nedelimitată ca atare de autor, se intitulează  Hoţul de imagini (jurnal helvetic) şi parcurge un interval de şapte ani (1992-1999), interval în care nu peisajele, ci oamenii, personajele sunt cele care acaparează textul. Cealaltă parte, e construită cumva în oglindă: textele despre Amsterdam, Ciprul de Nord, Belgia, Tunisia, Egipt sunt scurte şi alerte şi au în centru peisajele, locurile şi mai puţin oamenii. Dacă în prima parte portretul concureză aprig cu descrierea vieţii culturale helvetice, într-o relatare care schimbă perspectivele, intercalând mostre de autenticitate (scrisori) cu proustiene alunecări pe firul timpului, în partea a doua, tipicul genului e mult mai evident. Aici se decupează falii de realitate într-o manieră care captează şi nu lasă goluri de interes ca în prima parte. De fapt, textul în ansamblu, e fragmentat şi nu curge uniform pe pagină, ca să nu se piardă efectul de spontaneitate, important într-un gen care mizează pe surpriză şi insolitare.

Ceea ce cucereşte în textul memorialistic al lui Radu Ţuculescu e doza de uman. Ochiul e perfect subiectiv. Cel care vede şi povesteşte o face într-un fel care ne transmite netrucat mirările şi încântările sale, pe măsură ce descoperă noi ţinuturi.

Niciodată, autorul, onest pe cât i-o permite convenţia literaturii, nu încercă să coafeze relatarea, căzând în patetismul liricoid al descrierilor de natură. Relaxarea şi umorul sunt ale autorului contemporan, deşi căutarea exoticului (mai ales când evorba de ţările africane) se revendică de la romantism. Scena în care încearcă să filmeze de pe spatele unei cămile însetate care rage încontinuu, sau cea în care vede, în cartierul „roşu” al Amsterdamului, o prostituată „citind” o carte într-una din celebrele vitrine exhibiţioniste (şi o întreabă prin semne ce citeşte) sunt absolut delicioase. Ultima secţiune, intitulată Scorpionul galben, marchează diluarea cvasitotală a genului memorialistic în ficţiunea atotcuprinzătoare, fiind o poveste în toată puterea cuvântului, în care autorul dovedeşte că nu e străin de naraţiunea cu intruziuni fantastice şi onirice (o arată, de altfel, şi romanul Ora păianjenului).

Per ansamblu, cartea lui Radu Ţuculescu propune o revalorizare a genului „minor” reprezentat de memoriile de călătorie. El ştie că, într-o bună tradiţie postmodernă (căci trăim încă angrenaţi în postmodernitate, consumând agonic ultimele clipe ale postmodernismului!), periferia va îneca centrul şi minoratul va fi desfiinţat, într-o cultură ce va legitima canoanele alternative.

Radu TUCULESCU, Aventuri in anticamera
Editura Paralela 45, Colectia „Odiseu“, Pitesti-Bucuresti-Brasov-Cluj-Napoca, 2001, 244p.

 

Comentarii

Toate comentariile vor fi moderate.
Nu vor fi admise jignirile, calomniile si limbajul licenţios. Nu acceptăm derapajele verbale şi limbajul jignitor la adresa cuiva. Puteţi să vă exprimaţi opiniile într-un mod civilizat, fără să se recurgă la ameninţări, mesaje rasiste sau instigări la violenţă. Orice mesaj de acest gen va fi din start respins.


Nume (necesar):
Email (nu va fi publicat) (necesar):
Website:
Comentariul dvs.:
Cod de securitate:*Completati caracterele din imagine in casuta alaturata

© 2013, Toate drepturile rezervate