Artă fără compromisuri

Rimele de bine ale lui Amos Oz

10 August, 2014   |  Florina Pîrjol   |  0 comentarii

  • Recomanda acest articol

M-a izbit, citind „Rime despre viaţă şi moarte”, asemănarea dintre Amos Oz şi Milan Kundera: doi scriitori din spaţii culturale distincte, dar uniţi de acelaşi tip de scriitură – un amestec de epic şi eseistic, în care miza ţine mai puţin de tramă şi mai mult de metaficţiune.

 Rimele de bine ale lui Amos Oz

Într-o manieră relevantă pentru nevoile cititorului de astăzi – dezvrăjit, dezorientat, în căutarea unui liman şi a unui sens – cei doi (n.r.-Amos Oz şi Milan Kundera) scriu, cu diferenţele de rigoare, nişte fabule „evergreen”, nişte capsule narative în care se ascund, de obicei, meditaţii asupra rostului literaturii, al vieţii, al dragostei şi al morţii. Aceste „simple întâmplări cu sensul la urmă”, vorba unui prozator român drag mie, nu-şi propun să vândă surogate de viaţă, aşa cum a făcut dintotdeauna literatura, ci ambalează sub aparenţa ficţională o serie de adevăruri simple, dar esenţiale.

„Rime despre viaţă şi moarte” este un roman scurt, dens, impecabil scris, care poate fi citit la fel de bine acum sau peste 100 de ani. Nu se uzează, nu se demodează.

Este o fabulă auctorială în care probleme legate de drepturile, limitele şi îndatoririle autorului faţă de textul şi de personajele sale sunt puse lejer în scena unui epic de tipul „cum ar fi dacă”... În ciuda faptului că romanul pare să respire viaţa unei intrigi ce adună la un loc câteva personaje memorabile, nu ne aflăm nicio secundă sub zodia realului sau a realismului, ci a posibilului (alternarea mai multor timpuri verbale – bunăoară, viitorul cu un „sound” de indicaţii regizorale se amestecă ingenios cu un prezent cu un rol la fel de cinematografic –, dar şi mixul de persoana I cu persoana a III-a întreţin jocul, convenţia, vizibilă, de altfel, încă din primele pagini).

Nu ne interesează ce anume fac personajele într-o seară caniculară din Tel Aviv, ci cum arată conştiinţa celui care manevrează destinele de hârtie şi mai ales cum arată, privit de aproape, procesul „fabricării” literaturii.

Povestea scriitorului faimos care participă la un eveniment prilejuit de lansarea noului său roman nu e, în realitate, altceva decât o disecare ludică şi ironică a mecanismului de facere a textului, o demascare a convenţiilor şi a artificialului, care ameninţă literatura cu schematismul unei pagini oarecare de ziar.

În acelaşi timp, descrierea unei întâlniri cu cititorii, în care autorul, plictisit, începe să creioneze mental posibile destine pentru fiecare dintre aceştia, e o ocazie bună de a dezvălui dedesubturile profesiei de scriitor. Îndoielile, tensiunea, entuziasmul şi blazarea, dezamăgirea şi triumful, chinul şi neputinţa celui care scrie – iată adevărata intrigă a acestui roman.

În fond, avem de-a face cu debobinarea cumva „in progress” a travaliului scriitoricesc, avem în faţa ochilor şpalturile „vii” ale unui roman, care nu vor fi puse cap la cap niciodată. Paradoxal, cartea nu rămâne un simplu tratat de descompunere a ingredientelor naraţiunii, a relaţiilor dintre personaje sau dintre acestea şi autor.

Deşi teza e evidentă, umorul rafinat şi canavaua textuală bine centrată, scriitura profesionistă, exersată în mai multe registre şi teme transformă acest mic „eseu” despre rostul literaturii într-o lectură romanescă plină de delicii.

Povestea chelneriţei Riki este una dintre cele mai bune părţi ale romanului, o excelentă exhibare „live” a fantasmelor scriitoriceşti, mobilizate cu abilitate pentru schiţarea unui personaj: „În timp ce îşi aşteaptă omleta, îşi imaginează prima dragoste a acestei chelneriţe (se hotărăşte să o numească de acum înainte Riki): la doar şaisprezece ani, s-a îndrăgostit de portarul de rezervă al echipei Bnei Yehuda, Charlie, care odată, într-o zi ploioasă, şi-a făcut apariţia la volanul maşinii sale Lancia, în faţa salonului de înfrumuseţare la care lucra ea şi a răpit-o de acolo. Au petrecut împreună trei zile într-un hotel din Eilat (unchiul lui era coproprietar al acelui hotel). În Eilat, el i-a cumpărat o rochie uluitoare, cum aveau cântăreţele grecoaice, o rochie cu monede micuţe de argint şi tot tacâmul, dar după numai două săptămâni a părăsit-o şi  s-a întors din nou la hotel, de data aceasta împreună cu una care ieşise pe locul al doilea la concursul Miss Litoral” (p. 8).

O excelentă fabulă, plină de umor şi de eleganţă, nu doar despre scris – cu demonii, dar şi cu mecanica lui inefabilă –, ci şi despre dragoste, moarte, singurătate – în fond, singurele teme cu adevărat valabile în jocul plin de paradoxuri al literaturii.

Amos Oz, „Rime despre viaţă şi moarte”, traducere din ebraică şi note de Ioana Petridean, Humanitas Fiction, 2009, 180 p.

Comentarii

Toate comentariile vor fi moderate.
Nu vor fi admise jignirile, calomniile si limbajul licenţios. Nu acceptăm derapajele verbale şi limbajul jignitor la adresa cuiva. Puteţi să vă exprimaţi opiniile într-un mod civilizat, fără să se recurgă la ameninţări, mesaje rasiste sau instigări la violenţă. Orice mesaj de acest gen va fi din start respins.


Nume (necesar):
Email (nu va fi publicat) (necesar):
Website:
Comentariul dvs.:
Cod de securitate:*Completati caracterele din imagine in casuta alaturata

© 2013, Toate drepturile rezervate