Artă fără compromisuri

Serial literatura închisorilor. Petre Ţuţea: "La cine să fac recurs, la Dumnezeu?"

06 August, 2014   |  Simona Chiţan   |  0 comentarii

  • Recomanda acest articol
Serial literatura închisorilor. Petre Ţuţea:

În serialul “Literatura închisorilor” publicăm un portret al filosofolului Petre Ţuţea (1902-1991), care a făcut, sub regimul comunist, 13 ani de închisoare politică.

 Printre volumele sale se numără “Între Dumnezeu şi neamul meu", “Bătrâneţea şi alte texte filosofice", “Omul.Tratat de antropologie creştină", “Filosofia nuanţelor”sau “Lumea ca teatru".

Vă prezentăm, în exclusivitate, fragmente din volumul „321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”, editat de Humanitas, cu o prefaţă semnată de Gabriel Liiceanu.

Petre Ţuţea, care s-a născut pe 6 octombrie 1902, în satul Boteni (Muscel) în familia unui preot, a urmat liceul „Neagoe Basarab” din Câmpulung şi liceul Gh. Bariţiu din Cluj, apoi cursurile Facultăţii de Drept a Universitaţii din Cluj, studiind formele de guvernământ la Universitatea Humboldt din Berlin.

A devenit, în urma studiilor universitare, doctor în drept administrativ, publicând articole, alături de studii de economie şi politică în presa anilor 1930, cu precĂdere în „Cuvântul” condus de Nae Ionescu. A fost un apropiat al acestuia, ca şi al lui Petre Pandrea, Mircea Eliade, Emil Cioran.

După o perioadă de simpatii de stânga, a devenit simpatizant al mişcării legionare, iar în septembrie 1940 a ajuns înalt funcţionar la Ministerul Economiei Naţionale în guvernul naţional-legionar.

Sub regimul comunist, filosoful a făcut 13 ani de închisoare politică în anii 1948–1953 şi 1956–1964. După eliberarea din puşcărie a continuat să fie persecutat de Securitate, care i-a confiscat o serie de manuscrise (printre care „Tratatul de antropologie creştină”, ce i se va restitui după 1989).

A trăit înconjurat de tineri din boema bucureşteană a vremii şi publică sporadic, sub pseudonimul Petre Boteanu, în revistele şi almanahurile Uniunii Scriitorilor. A murit la Bucureşti în 3 decembrie 1991, după ce a fost „redescoperit“ de tinerii generaţiei post-1989 şi s-a bucurat de o scurtă perioadă de notorietate dublată de o intensă mediatizare.

VORBE MEMORABILE ALE LUI PETRE ŢUŢEA

„Mi-au dat 20 de ani muncă silnică fără motive”

Vă prezentăm, în exclusivitate, fragmente din volumul „321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”, editat de Humanitas, cu o prefaţă semnată de Gabriel Liiceanu.

„LIBERTATE"

Unde e omul, în imanenţă, absolut liber? Într-o bisericuţă de lemn din Maramureş, unde sacerdotul creştin vorbeşte de mistere, de taine, şi se lasă învăluit de ele ca şi credincioşii.

Omul e liber şi eliberat numai în templul creştin, acolo, în ritual, când se comunică tainele care îi învăluiesc deopotrivă şi pe sacerdot, şi pe credincioşi. Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuieşti infinitul şi autonomia gândirii cu credinţa în Dumnezeul creştin: „Robeşte-mă, Doamne, ca să fiu liber“ (Imitatio Christi). (...)

Am învăţat la închisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor săi. Tiranul e un om absurd şi lipsit de ruşine. Nu îi e ruşine să-şi chinuie semenii. Oricum suntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate până la nivelul puşcăriei — numai omul e capabil de asemenea nebunie. Libertatea omului e partea divină din el. (...)

Am făcut o mărturisire într-o curte cu şase sute de inşi, în închisoarea de la Aiud.   Fraţilor, am zis, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el! (...) 

RELIGIE

Religia este principiul uniformizator al speciei umane şi este singura salvare în care se poate vorbi de egalitate.

Nu poţi să spui că un pigmeu este egal cu mine, pentru că el nu-l are pe Dumnezeu, nu e un om întreg.

Religia transformă poporul într-o masă de oameni culţi. Între un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet şi a rămas religios şi un ţăran analfabet nu există nici o diferenţă.

Nivelul meu intelectual, chiar dacă sunt savant, nu depăşeşte nivelul unui popă obscur din Bărăgan. Pentru cĂ preotul Ăla, în ritualul lui din biserica aia din lemn sau piatră, stă de vorbĂ cu absolutul. Nici o ştiinţă nu te duce acolo.
 
Ştiinţa se mişcă asimptotic la absolut. Arta se mişcă asimptotic la absolut. Ştiinţa este sediul folosului şi arta este sediul plăcerii. Religia este sediul adevărului transcendent în esenţă şi unic ca principiu unic al tuturor lucrurilor. Religia se situează peste ultimele speculaţii teoretice ale ştiinţei, prin adevărul absolut unic, care e Dumnezeu. Să vină un laureat al premiului Nobel ateu. Ce-o să-mi spună el? O babă care cade în faţa icoanei Maicii Domnului străbătută de absolut e om, şi ăla e dihor laureat. (...)

RUGĂCIUNE

Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea este singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om.
Am spus eu odată că dacă un preot din Bărăgan, când se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ăla înlocuieşte toată Academia Română…

SOLIDARITATE

Trei ore am vorbit atunci, în curtea închisorii, de Platon şi de Cristos. Zice colonelul: Vă rog să scrieţi ce-aţi vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Drăghici să spună că sunt solidar cu dumneavoastră. - Domnule colonel, cum să fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, cĂ nu suntem solidari unii cu alţii… (...)

„Eu am fost Petre Ţuţea”

Ca să scap de obsesia trecutului dramatic, contorsionat, dezgustător pe anumite laturi, nu-i aşa, şi neomenesc — mă situez în principiul actualităţii. V-am spus: nu fac biografie, nici autobiografie, trăiesc principiul actualităţii permanente… Eu am fost Petre Ţuţea.

Am avut şi discipoli… Nu se putea să nu am discipoli, fiindcă sunt un om vorbăreţ. Toată suferinţa mea se datoreşte poftei mele de a vorbi fără restricţii…

A fost întrebat un ţăran, în închisoare: ce înţelegi din tot ce spune Petre Ţuţea? Zice: nu înţeleg nimic, dar e o grozăvie! (...)

În închisoare, „am devenit un gânditor creştin” 

Când am văzut, în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant — puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Şi atunci m-am gândit că există o forţă supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu.

Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănţuire. Pentru că, personal, nu mă pot dezlănţui şi elibera. Iar a vieţui acolo, la închisoare, fără asistenţa Lui nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a născut în mine credinţa nelimitată în atotputernicia şi atotbunătatea divină.

Am devenit un gânditor creştin când mi-am dat seama că fără revelaţie, fără asistenţă divină, nu pot şti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu. Nu pot şti de unul singur. Când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale. (...)

„Nu mă interesează trecutul” 

Nu mă interesează trecutul. De câte ori mă întreabă cineva când m-am născut, spun că într-unul din anii trecuţi.

De când am ieşit din puşcărie mi se fac din când în când percheziţii şi sunt luat la Securitate pentru anchetă. La început mă anchetau grade mici. (...)

Eu nu sunt orgolios deloc. Dar dacă cineva mă calcă pe nojiţe, mi-aduc aminte ce-am fost.

„Iacătă că n-am murit!” 

Toată viaţa am dorit să ajung în clanul conducător, pentru a face oamenilor binele cu carul… Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu Ţin minte anul… Când m-au anchetat am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud.

Eu mă mir cum mai sunt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.

M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom’le? — N-am vorbit, dom’le. — Cum n-ai vorbit? — Păi împotriva voastră vorbeşte tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Azi mi-au dat 20 de ani muncă silnică fără motive. Mi s-a prezentat sentinţa de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?!

„La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs” 

Am fost solicitat, în închisoare, să scriu pentru revista „Glasul patriei”, ca şi Nichifor Crainic. Mi s-a părut ciudat să fii arestat şi să scrii, să meditezi. Adică să spui: vă mulţumesc că m-aţi arestat! Asta era o porcărie nemaipomenită, să obligi un deţinut să scrie.

El poate să-şi scrie memoriile, dar nu pentru tine, ăla care-l persecuţi…Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel.

La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Azi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal.
E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.

Petre Ţuţea, românul

Am o legendă, dar legenda mea nu acoperă ideea de statuie. Nu sunt candidat la rangul de mare personalitate. Oricum, mi-e groază de o posteritate pur legendară. Înainte eram obsedat de ideea rămânerii a ceva după mine. Acum mă mai interesează ce rămâne după mine ca zăpada de anul trecut. M-am fâţâit aşa, un pic, în epocă… Eu nu îmi supravieţuiesc. Ca să rămâi în epocă trebuie să fii genial, or eu am fost numai inteligent. Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul.

Suferinţa, cea mai mare dovadă a dragostei lui  Dumnezeu

Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă.

Azi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui  Dumnezeu.(...)

Odată, în hol la Athénée Palace, m-a arestat Securitatea pe motiv că fac speculă. Cu ce? i-am întrebat. Nu mi-au rĂspuns. Şi atunci mi-am adus aminte de vorba unui prieten de la Cluj: „Cu idei, frate, cu idei!“

Uneori mă preocupă ideea „operei“ mele. Pentru că om de stat nu am fost, profesor nu am fost, scriitor nu am fost, da’ atunci — ce sunt? Că nici ultimul parazit care creşte în cutele societăţii nu sunt… Pesemne că sunt cineva dificil de fixat.
„Ce mai faceţi, domnu’ Ţuţea?“ — Mă simt asemeni unui vultur trist, care înălţat la zenit urinează asupra veacului douăzeci cu un dispreţ creştin. Am purtat ideile şi credinţ
a precum poartă vântul microbii” . 

                                                                         Copyright  Editura Humanitas
 
Gabriel Liiceanu despre Petre Ţuţea:
„A fost modificat de experienţa lagărului comunist”

„Am putea deci spune că ne aflăm, cu Ţuţea,în faţa celui mai lapidar gânditor român. Un om care a vorbit enorm în viaţa lui a reuşit să rostească, la sfârşitul ei, lucrurile esenţiale despre Dumnezeu, om, moarte şi eternitate în cele mai puţine cuvinte”, spune filozoful Gabriel Liiceanu, în prefaţa cărţii „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”,  publicată de Humanitas.

„A vorbit de fapt despre tot, dar a vorbit dinlăuntrul unei concepţii, adică al unei gândiri care şi-a găsit reperele şi care se poate pronunţa, pe cont propriu, în orice privinţă. A vorbit despre om, dar întotdeauna despre om raportat la logica lui Dumnezeu; despre sfânt, erou, geniu şi idiot; despre impostor; despre libertate şi egalitate; despre cunoaştere şi adevăr; despre democraţie şi liberalism; despre comunism; despre rugăciune şi credinţă; despre revelaţie şi inspiraţie; despre politică, despre ştiinţă, despre creaţie, despre tehnică. A vorbit apoi despre popoarele lumii şi despre comunitatea oamenilor înlăuntrul căreia şi-a petrecut destinul: despre poporul român. A vorbit, în sfârşit, despre sine.

A vorbit despre toate acestea într-un mod răspicat, gândul căzând de fiecare dată peste problemă cu o verticalitate vertiginoasă, sub forma unei teribile coliziuni, în urma căreia adevărul rămâne să se ivească de la sine, părând să spună că, aşa simplu cum este, el nu are nevoie de cine ştie câte cuvinte pentru ca să poată apărea.

Întreaga gândire a lui Ţuţea stă sub această dimensiune a simplului şi a răspicatului, categorie de stil, care deschide drumul deopotrivă către apariţia adevărului şi către formularea lui. Nu demonstraţia, ci enunţul irevocabil dă contur acestei gândiri. Radicalitatea ei, tranşanţa, caracterul de definitiv şi lapidaritatea care se desprind din   fiecare formulare decurg toate din faptul că Ţuţea pare să redescopere pe cont propriu cele câteva adevăruri eterne în care stă lumea, această redescoperire sprijinindu-se la rândul ei pe o logică eternă, adică pe familiaritatea cu „logica lui Dumnezeu în mersul ei natural pe pământ“.

Să adăugăm la toate acestea un soi de firesc al raportării la lucrurile ultime, deopotrivă hâtru şi solemn, pe care i-l provoacă şi înlesneşte originea sa ţărănească. Ţuţea este un ţăran din Muscel trecut prin Universitatea din Berlin şi care, în mod esenţial, rămâne să se comporte cognitiv — remodelând cultural resursele inteligenţei — ca ţăran.

Prin felul de a se exprima, Ţuţea trimite cu gândul la un personaj al lui Creangă, modificat de experienţa lagărului comunist, de cunoaşterea cultă a Bibliei şi de lectura temeinică a metafizicii lui Kant. Faptul că, pe de altă parte, Ţuţea a fost adesea apropiat de Socrate vine tot din afectarea colocvialităţii discursului, din capacitatea de a exprima sensurile supreme cu cele mai umile cuvinte, limbajului filozofiei fiindu-i uneori preferat, ca şi în cazul lui Socrate, cel al căruţaşilor, fierarilor şi tăbăcarilor.

Aşa se face că forţa formativă a acestor cincizeci de pagini dactilo poate fi cu mult mai mare decât o operă academică în douăzeci de volume”, apreciază Gabriel Liiceanu.

Cărţile lui Ţuţea

Volume publicate postum, sub îngrijire editorială:
- „Mircea Eliade” (Biblioteca revistei „Familia“, Oradea, 1992)
-„Între Dumnezeu şi neamul meu” (Fundaţ
ia Anastasia, Bucureşti, 1992)

-„BĂtrâneţea şi alte texte filosofice” (Editura Viitorul românesc, Bucureşti, 1992)
-„Omul. Tratat de antropologie creştină”( Editura Timpul, Iaşi, 1992)
-„Philosophia perennis” ( Editura Icar, Bucureşti, 1992)
-„321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea” (Editura Humanitas, Bucureşti, 1993)
- „Filosofia nuanţelor. Eseuri. Profiluri. Corespondenţă” (Editura Timpul, Iaşi, 1995)
-„Ieftinirea vieţii. Medalioane de antropologie economică” (Editura Elion, Bucureşti, 2000)
-„Reformă naţională şi cooperare” (Editura Elion, Bucureşti, 2001)
-„Anarhie şi disciplina forţei” ( Editura Elion, Bucureşti, 2002)

Sursa: Evenimentul zilei, 2009

Citiţi şi:

Serial literatura închisorilor: Nicolae Steinhardt

Seria literatura închisorilor: Radu Gyr

Comentarii

Toate comentariile vor fi moderate.
Nu vor fi admise jignirile, calomniile si limbajul licenţios. Nu acceptăm derapajele verbale şi limbajul jignitor la adresa cuiva. Puteţi să vă exprimaţi opiniile într-un mod civilizat, fără să se recurgă la ameninţări, mesaje rasiste sau instigări la violenţă. Orice mesaj de acest gen va fi din start respins.


Nume (necesar):
Email (nu va fi publicat) (necesar):
Website:
Comentariul dvs.:
Cod de securitate:*Completati caracterele din imagine in casuta alaturata

© 2013, Toate drepturile rezervate