Artă fără compromisuri

Terapie de grup

06 Septembrie, 2014   |  Stefania Mihalache   |  0 comentarii

  • Recomanda acest articol

Vocea puternică a unui scriitor dintr-o cultură mică depășește spațiul zisei culturi dacă are două mari calități: este lucidă și știe să-și asume istoria fără s-o absolutizeze. „Ministerul durerii“, cartea Dubravkăi Ugrešić, este un roman care înregistrează exact acest parcurs.

Terapie de grup

Dubravka Ugrešić împlinește un prototip de scriitor de care simțim, adesea, o nevoie acută: scriitorul despre care nu ți-e teamă să spui că e „angajat“ politic sau social, scriitorul care face, prin limpezimea și acuratețea și calitatea estetică a scrisului său, ca acest cuvânt, „angajat“, să poată fi alăturat fără grijă cu literatura, ștergând o întreagă istorie semantică nefericită. Nenumăratele premii europene importante obținute de scriitoarea stabilită la Amsterdam, întăresc, de altfel, senzația că acest profil de scriitor umple un loc vital în peisajul artistico-geo-politic cu atât mai mult cu cât acesta devine mai global. Vocea puternică a unui scriitor dintr-o cultură mică depășește spațiul zisei culturi dacă are două mari calități: este lucidă și știe să-și asume istoria fără s-o absolutizeze.

„Ministerul durerii“, cartea Dubravkăi Ugrešić, este un roman care înregistrează exact acest parcurs. Protagonista, o tânără profesoară de literatură de naționalitate croată, primește, la sfârșitul anilor ’90, invitația de a preda limbi și literaturi slave, în cadrul deparatamentului de slavistică al universității din Amsterdam. Tania Lucić se trezește mergând pe gheață subțire: trebuie să predea limba și literatura unei țări care nu mai există, având ca auditoriu un grup de studenți refugiați din calea măcelului îngrozitor care a cuprins țara care numai există. Este o întâlnire între oameni sfâșiați, oameni fără identitate, oameni cu traume psihice grave, iar profesoara lor nu stă nici ea mult mai bine: părăsită de soț, se străduiește să se adapteze țării străine în care se află, senzației neutre de „temporar“ care ar putea să fie singura identitate pe care o va mai avea.

Cursul de slavistică este unul dintre cele mai dureroase predate vreodată; el presupune grefarea trecutului recent pe răni deschise, așa încât profesoara și-l asumă ca pe o terapie de grup.

În spațiul de intersecție dintre sârbi, croați, bosniaci, olandezi îndrăgostiți de fosta Iugoslavie, țâșnesc povești sângeroase, reproșuri dure, alături de vorbe de alint, amintiri despre artiștii pop, bomboanele, programele TV și altele, din fost țară, încadrate într-un teribil de mult blamat concept de „iugo-nostalgie“.

Iugo-nostalgia e un sentiment pe care nu și-l poate permite oricine, ci numai aceea cu adevărat liberi, sau destul de curajoși să exploreze distanța dintre comunism și ultra-naționalism. Sau, cel puțin, asta și-ar dori să transmită profesoara care simte că trebuie să preia o misiune. Când protagonista își poartă misiunea către apogeu, află că intențiile ei terapeutice nu sunt în totalitate bine primite chiar de către subiecții terapiei: iugo-nostalgia e accesibilă direct proporțional cu pierderile suferite, altfel ea se transformă în ipocrizie și ofensă.

În cele din urmă, obiectul lecției se dovedește a fi memoria dar nu în sensul ei pozitiv de prezervare a faptelor ci în acela de imagine de gradul doi, de mecanism deformator. Profesoara de slavistică, cea care nu vrea să uite, are parte de un răspuns la lecția ei: suferința sângeroasă a unui întreg popor nu poate fi redată și nici păstrată. Încercările de a face asta se transformă în scenarii grotești, artificiale puneri în scenă cu păpuși dezarticulate, ca acelea pe care Tania le vede la Tribunalul de la Haga. 

Pentru supraviețuitori nu există nici înainte, nici înapoi, există doar clipa în care subiectul are iluzia alegerii. Rezoluția constă în îmbrățișarea ideii de fatalitate istorică conform căreia ideile politice sunt doar pretextele care animă, ciclic, un mecanism ghilotinant al cruzimii pure. Iar dacă aceasta este concluzia, atunci memoria este redundantă. Tot ceea ce este necesar e uitarea. Și o țară cât mai plată. 

Dubravka Ugrešić, Ministerul durerii, Editura Polirom, București, 2010, 317 p

Comentarii

Toate comentariile vor fi moderate.
Nu vor fi admise jignirile, calomniile si limbajul licenţios. Nu acceptăm derapajele verbale şi limbajul jignitor la adresa cuiva. Puteţi să vă exprimaţi opiniile într-un mod civilizat, fără să se recurgă la ameninţări, mesaje rasiste sau instigări la violenţă. Orice mesaj de acest gen va fi din start respins.


Nume (necesar):
Email (nu va fi publicat) (necesar):
Website:
Comentariul dvs.:
Cod de securitate:*Completati caracterele din imagine in casuta alaturata

© 2013, Toate drepturile rezervate