„Blue Jasmine” şi străzile din San Francisco

Regizorul american Woody Allen turnează pentru prima oară un film în metropola californiană, odată cu „Blue Jasmine“, cu Cate Blanchett în rolul titular.

  • Blue Jasmine (SUA, 2013)
  • Regia: Woody Allen
  • Cu: Cate Blanchett, Alec Baldwin, Peter Sarsgaard

Noul film al lui Woody Allen seamănă şi nu prea cu peliculele pe care reputatul regizor le-a semnat în ultimul deceniu, de la „Match Point” (2005) încoace mai exact. În mod cert, „Blue Jasmine”, cu extraordinara actriţă de origine australiană Cate Blanchett în rolul principal, este în esenţă o dramă – elementele comice există, dar sunt contextuale şi nesemnificative.

Drama nu atinge însă intensitatea, câteodată greu de suportat, din „Match Point” ori „Cassandra’s Dream”, filme filozofice, cu puternică încărcătură metafizică. Rezultă astfel un film bun şi concentrat, o „pauză de respiraţie” în filmografia de senectute a prodigiosului regizor (77 de ani).


Un aer cehovian

Pe scurt, „Blue Jasmine” este povestea unei ratări, cea a personajului titular, interpretat cu măiestrie de australianca Cate Blanchett. Aşadar, un aer cehovian pluteşte asupra întregii poveşti şi asupra deselor monologuri în care Jasmine îşi rememorează trecutul. Woody Allen a realizat însă, mai demult, o capodoperă în cheie cehoviană: „Septembrie” (1987), astfel încât abordarea directă în respectiva manieră nu-şi mai avea rostul acum.

S-a făcut mult caz de faptul că regizorul se întoarce, cu acest film, pe pământ american, după ce a explorat farmecul mai multor oraşe europene: Londra, Barcelona, Paris, Roma. Nu se întoarce însă la New York, metropolă căreia îi aparţine cu toată fiinţa sa (unele din cele mai mări „cântări ale New York-ului” au fost realizate de Allen: „Annie Hall”, „Manhattan”, „Hannah şi surorile ei” ori „Radio Days”), ci pentru prima oară turnează pe Coasta de Vest, mai precis în San Francisco.


NY vs. SF

Într-adevăr, cineastul se lasă vrăjit în acest film de farmecul metropolei californiene şi al celebrelor sale străzi în pantă. Ca şi New York-ul, San Francisco este un oraş cu un aer foarte european, după cum şi remarcă un personaj la începutul peliculei. Aici, Jasmine (Cate Blanchett), o femeie trecută de 40 de ani, se mută vrând să-şi refacă viaţa, după câteva experienţe traumatizante, atât în căsnicie cât şi financiare.

Metropola newyorkeză este însă, la rândul său, prezentă în acest film, prin numeroasele „flashback-uri” („scurte întoarceri în trecut”), care reconstituie treptat povestea eroinei. Jasmine povesteşte oricui despre anii de căsnicie cu marea ei iubire, Hal (Alec Baldwin), un tip elegant, rasat şi versat, care s-a dovedit în cele din urmă a fi doar un escroc de mare clasă. La New York, eroina a dus o viaţă de lux în înalta societate a oraşului, dar, lefteră acum şi ajunsă la San Francisco, trebuie să se mulţumească cu garsoniera mizeră a surorii ei, Ginger, mai puţin norocoasă în viaţă.


Săraci şi bogaţi

Este conflictul de bază al peliculei, care explorează în acelaşi timp, în mod subtil, diferenţele sociale din societatea americană, şi nu numai. Jasmine nu trebuie să suporte doar problemele materiale, ci şi, în mod inevitabil, cercul de prieteni din jurul lui Ginger (Sally Hawkins) – oameni simpli, needucaţi, complet diferiţi faţă de cei cu care fusese obişnuită. Atunci când, prin relaţia amoroasă cu frumosul şi bogatul Dwight (Peter Sarsgaard), pare că va depăşi acest cerc, trecutul se întoarce pentru a-i da o nouă lovitură.

Cate Blanchett interpretează magistral acest personaj, şi mare parte din greutatea peliculei stă de fapt pe umerii săi. Allen a fost însă întotdeauna un regizor care lucrează excelent cu actriţele (Diane Keaton, Mia Farrow, Scarlett Johansson ş.a.), astfel încât alchimia necesară se creează şi aici. Ca o altă Blanche DuBois, eroina îşi strigă nefericirea şi disperarea în monologuri la limita sănătăţii mentale, „cenzurate” însă permanent de diverse situaţii comice.


Articol publicat pe platforma Adevărul