Când Steaua câştiga la Sevilla...
Cu “Visul lui Adalbert” – debutul în lungmetraj al tânărului regizor Gabriel Achim, autor până acum doar al unor apreciate “scurte” – se poate spune că etern “searbăda” şi fascinanta cinematografie românească descoperă postmodernismul cinematografic.
 |
|
Bineînţeles, evenimentul se produce – ca, în general, pentru orice curent artistic major – cu decenii întârziere faţă de lansarea modei în Occident, faţă de filmele unui, să zicem, Woody Allen, care au “setat” astfel de abordări ale materialului cinematografic preexistent. La noi, până acum, doar tentative timide în acest sens – cum ar fi scurtmetrajul lui Gabriel Sîrbu, “Filmul... cum era?” (1999).
Ca orice început, şi “Visul lui Adalbert” este timid şi plin de lucruri contestabile, dar important este că filmul propune altceva, poate fi o ieşire din “încremenirea în proiect”-ul minimalist a noului val douămiist din cinematografia românească. Revelaţie a secţiunii Zilele Filmului Românesc (ZFR) de la TIFF 2011, unde a fost prezentat în premieră, filmul a mai primit, de-atunci, şi un Premiu special al juriului la Tallinn, Estonia.
„Reconstituirea” reloaded
Lungmetrajul de debut al lui Gabriel Achim se inspiră direct din capodopera lui Lucian Pintilie „Reconstituirea” – de data aceasta însă nu în dimensiunea sa (neo)realistă şi de cinema „cu sufletul la gură”, ci pe o linie parodică, intertextuală şi postmodernă, o rara avis (“pasăre rară”) în cinematograful românesc. Finalul „Visului lui Adalbert” este o rescriere explicită a finalului „Reconstituirii”, iar filmul revelează un mare talent, ludic şi cu o ironie neinhibată la adresa tuturor poncifelor cinematografice, de ieri şi de azi.
Coscris de Achim împreună cu literatul Cosmin Manolache, „Visul lui Adalbert” colecţionează, mai întâi, toate clişeele mentalului colectiv despre anii ‘80 ai „epocii de aur” (filmul se întâmplă pe parcursul unei singure zile, cea de după marea finală câştigată de Steaua cu Barcelona, în 1986). Nu mai avem, însă, de-a face cu „nostalgia” după „anii tinereţii noastre”, ci cu o ironizare a ceea ce deja se constituie într-un poncif narativ. Pe de altă parte, sunt citate copios – în „filmul-din-film” „Visul lui Adalbert”, dar nu numai – capodopere cinematografice precum „Timpuri noi”, „Câinele andaluz”, „Călăuza” sau „Odiseea spaţială 2001”.
Finalul îl reproduce pe cel scris de Horia Pătraşcu pentru Pintilie: reconstituirea unui grav accident, pentru un film de protecţia muncii, duce la repetarea accidentului. Acest lucru este „anunţat” de câteva ori pe parcursul filmului: oamenii care împing maşina cu mama unui mare ştab reproduc o scenă din „Reconstituirea”, acest ştab când apare, la final, îl imită pe George Constantin, procurorul din filmul clasic, iar şeful personajului principal, cineast amator pentru protecţia muncii, i se adresează cu „Te crezi Pintilie al p... mele!”.
Un drum nou
Declaraţie cinefilă „de dragoste”, comedie „de public”, film „de epocă” („de aur”) sau doar o glumă inteligentă făcută cu mijloacele intertextualismului, „Visul lui Adalbert” lansează un drum artistic nou, pe care noul cinema românesc – al cărui „minimalism” narativ este deja considerat „obosit” de multe voci – o poate apuca cu succes, moment în care, să sperăm, va reuşi să satisfacă şi publicul, şi critica.
Pentru a merge pe aceeaşi linie cinefilă, se pare că titlurile cu „Visul...” poartă noroc filmului românesc: „Visul lui Tănase” (1932, cu legendarul comic interbelic), „Visul lui Liviu” (2004, mediumetrajul lui Corneliu Porumboiu) şi, acum, „Visul lui Adalbert”. Totodată, filmul reprezintă primul rol principal pentru Gabriel Spahiu, actor-cheie al noului val românesc, care vine după turul de forţă din „Film pentru prieteni” al lui Radu Jude (unde e singur pe ecran timp de aproape 60 de minute).
Articol apărut pe platforma adevarul.ro
Care este reacția ta?
