Toader Paleologu despre CNSAS, tatăl său și libertate

Alexandru Paleologu este unul dintre puţinii care şi-au asumat public, imediat după Revoluţie, eroarea din trecut, tocmai pentru că a înţeles că nu este infailibil şi că recunoaşterea greşelilor este o modalitate de a-şi asuma libertatea interioară.

Feb 4, 2024 - 19:19
 0  142

Fiul lui Alexandru Paleologu, Toader Paleologu, vorbeşte despre contextul politic şi presiunile la care a fost supus tatăl său pentru a intra în rândul colaboratorilor cu Securitatea în 1964.  El spune că a văzut 15 dintre dosarele acestuia de la CNSAS în 2001, în care există trei note informative şi numai o chitanţă de plată pentru colaborare. Restul chitanţelor prezente în dosare ar fi deconturile ofiţerilor de Securitate. 

Cum vedeţi procesul de deconspirare? Care sunt plusurile şi minusurile acestui proces?

Dezbaterea actuală despre dosarele Securităţii mi se pare foarte confuză. În primul rând, vreau să subliniez că CNSAS nu face decât clasificări pe criterii pur formale, nu pe criterii de substanţă în privinţa notelor.

Pentru că e vorba doar despre criterii formale - nume de cod, angajament - e foarte greu de formulat o judecată morală şi substanţială. E indecent că atâţia demagogi moralizatori îşi dau cu părerea atâta vreme cât nu au citit dosarul despre care se pronunţă.

Am fost confruntat cu această problemă, am studiat cu mare atenţie 15 volume din dosarul tatălui meu şi mi-am dat seama de enorma varietate a fenomenului.

Nu toate notele sunt la fel, unele sunt caracterizări, altele sunt informaţii anodine şi mai există o a treia categorie, şi abia aceea e turnătorie, informaţiile factuale, care au consecinţă asupra altcuiva.

Nu putem avea judecăţi de valoare decât dacă luăm în calcul criteriile de conţinut. Regulamentul CNSAS este o violare flagrantă a oricărui principiu de drept, în măsura în care nu te poţi apăra.

Nu poţi să publici notele, este interzis acest lucru de regulamentul CNSAS. Noi am vrut să publicăm notele tatei, şi în măsura în care eu sunt moştenitorul lui, reclam dreptul de a le publica.

 

Când aţi aflat de legătura tatălui dumneavoastră cu fosta Securitate? Cine v-a povestit şi în ce context?

Când mi-am terminat teza de doctorat, în vara anului 2001, m-am dus împreună cu tata să vedem dosarele. Pe tata nu-l interesa să-şi împovăreze sufletul cu maculatură.

Lucrurile astea sunt în bună măsură cunoscute pentru că tata a scris foarte detaliat în Sfidarea memoriei despre ele, iar aşa-numitele revelaţii CNSAS nu au adus nimic nou pentru că totul se află scris în cartea de interviuri cu Stelian Tănase, realizate în ‘88 şi ‘89.

Mărturisirea tatălui meu a apărut în februarie ‘90, în revista Contrapunct, iar cartea a apărut în ‘96. Tata a vorbit pe larg despre problema asta în diferite interviuri şi conferinţe.

Am văzut la CNSAS 15 volume, acestea sunt numai o mică parte din ansamblu, însă dosarele din anii ‘80 sunt absente. De ce sunt absente? Pentru că probabil sunt încă relevante. Informatorii sunt în continuare persoane cu care avem de-a face....

Am văzut dosarul de urmărire individuală din anii ‘50 (trei volume), dosarul de reţea (un volum) şi unul dintre numeroasele dosare de urmărire colectivă în care figura împreună cu Steinhardt şi Dinu Pillat (11 volume).

Sunt mult mai multe dosare de urmărire colectivă la capitolul liberali şi social-democraţi, la francmasoni, la scriitori, deci sunt cel puţin alte câteva dosare-colective în care tata figurează.

Tata a fost un obiectiv pentru această instituţie încă de la sfârşitul anilor ‘40, de când există Securitatea. Din anii ‘50, există rapoarte care arată că Securitatea îl caută prin ţară şi nu-l găsea.

Era dat în urmărire generală. Veneau instrucţiuni din Centrala Securităţii: „Căutaţi-l pe fugarul Paleologu Alexandru şi arestaţi-l”. Iar securiştii răspundeau după luni întregi: „L-am căutat pe fugarul Paleologu Alexandru şi nu l-am găsit, drept care nu l-am arestat”.

Cum a început Alexandru Paleologu colaborarea cu Securitatea? Ce nume de cod avea?

Tata avea două nume de cod: Marin Oltescu şi Alexandru. A început colaborarea cu Securitatea în ‘64. S-a încercat de trei ori racolarea lui şi a treia oară a acceptat ideea că nu are rost să continue o opoziţie frontală faţă de regimul comunist.

Prima dată l-au bătut rău. Era epuizat fizic şi nervos. A crezut că lucrurile se schimbă. Vedea că în închisoare erau mai bine trataţi, că nu mai erau bătuţi, că se publicau unele lucruri îndrăzneţe în ziare. Ideea lui a fost că nu era nevoie să se mai bată cu morile de vânt. Unii au crezut că ar fi eliberaţi numai dacă semnează, că poţi influenţa spunând lucruri adevărate.

Securiştii au motivat că au nevoie de oameni cinstiţi şi că nu se pot baza numai pe informaţiile lichelelor. Era dispus să audă acest tip de discurs, a crezut în vorbele lor. Tata a fost toată viaţa un optimist incorigibil şi a crezut atunci că sistemul comunist se va schimba în bine. Şi-a dat seama ulterior că nu-i aşa, dar totul s-a întâmplat pe un fond de epuizare şi fragilitate.

 A stat cinci ani în închisoare. I se dădea posibilitatea să-şi scrie amintirile, s-a gândit să nu fie încăpăţânat. Anii ‘64-‘74 au fost chiar un deceniu de relativă liberalitate.

De la jumătatea anilor ‘70, tata a fost la pensie. Nu era implicat într-un proiect de carieră. Nu avea nicio ambiţie, spunea ce gândea. A redevenit obiect de urmărire individuală din ‘84. Ultima notă a lui a fost din ‘82, după perioade lungi de inactivitate.

Cum a explicat, după apariţia dosarului său, prezenţa chitanţelor?

Tata a descris totul cu lux de amănunte, inclusiv o eroare gravă pe care a    făcut-o: fiind luat prin surprindere, i s-au oferit nişte bani şi nu a putut să refuze pe moment. Asta s-a întâmplat o singură dată, şi-a învăţat lecţia şi a ştiut să fie prudent pe viitor. A fost surprins şi nu a avut reacţia care trebuia. E vorba despre o singură chitanţă de 500 de lei, de la începutul anilor ‘70. Restul de chitanţe sunt cele ale securistului care-şi deconta cafeaua, apa minerală şi ce-şi mai lua la întâlnirile cu tata.

Încă o dată e o chestiune de slăbiciune, tata avea această slăbiciune de a nu putea să spună nu. Şi era foarte greu să refuze. Simplul fapt că dădea atâtea interviuri după ‘90 venea din faptul că nu putea să refuze.

 

Cum îşi descria această dublă ipostază, de torturat şi ulterior de colaborator?

Tatălui meu nu i-ar fi plăcut termenul de victimă, el a fost un duşman al regimului. A fost eroarea de judecată în 1964, când s-a gândit că poate influenţa pozitiv  anumite elemente mai răsărite din regimul comunist.

Şi mai e încă ceva: tata nu a vrut  niciodată să vorbească despre tortură. Nici nouă, în familie, nu ne-a vorbit. Am aflat întâmplător lucrul acesta. Ceea ce am aflat este însă destul de îngrozitor. Atunci când a mărturisit că a colaborat cu Securitatea, nu a vrut să prezinte niciun fel de circumstanţă atenuantă şi nu s-a apărat niciodată.

Circumstanţele atenuante sunt evidente: epuizare fizică, labilitate psihică, fragilitate morală după bătăi, foame şi frig. Tata nu a vrut să se scuze în felul acesta.

E o formă de a-ţi asuma libertatea interioară, asumând o greşeală în integralitatea ei, iar în felul acesta îţi recuperezi libertatea deplină. Asta e filozofia implicită a modului în care tata a abordat această chestiune.

E o formă de maximalism moral. Mi-aduce aminte de tema confesiunii publice din Fraţii Karamazov de Dostoievski. Mă refer la părintele Zosima şi la Mihail.


L-aţi condamnat pe tatălui dvs. pentru colaborare?

Nu l-am condamnat, era indecent să fac asta. Cum puteam să judec pe cineva care a stat în închisoare şi a suferit pentru alţii?

Dacă ne situăm în perspectiva creştină a reversibilităţii meritelor, tata a suferit pentru o mulţime de alţi oameni. Paul Barbăneagră mi-a spus odată: „Tatăl dumitale a stat la închisoare pentru mine, pentru toţi”.


Avea remuşcări Alexandru Paleologu?

Tata era foarte exigent cu sine. E un om care a făcut erori în viaţă şi era capabil să şi le asume şi să înceapă din nou. Era ruşinat de asta, dar spunea: „E bine că mi-am dat seama că sunt failibil, în felul ăsta am devenit mai modest”. Tata a făcut această confesiune publică pentru că nu-i plăcea să fie admirat fără cunoaşterea integrală a trecutului său.

Nu-i plăcea să aibă o imagine eroică fără cunoaşterea întregului adevăr. La sfârşitul anilor ‘40 era căutat în toată ţara, a fost protagonistul celui mai mare proces al intelectualilor la sfârşitul anilor ‘50, a stat la închisoare, a fost un profesor pentru cei din închisoare, a fost martor la botezul lui Steinhardt.

Era unul dintre luminătorii vieţii intelectuale după ‘64. E unul dintre puţinii oameni care au făcut ceva în anii ‘80, când nu a mai putut publica şi aveam securişti la uşă. Tata a vrut să mărturisească totul la începutul anilor ‘80, când a fost un scandal legat de Cartea Românească. A fost convins să nu facă acest lucru, pentru că Uniunea Scriitorilor ar fi avut de suferit.

După ‘90, după ce şi-a făcut publică colaborarea cu Securitatea, tata a avut pe listele PNL 100.000 de voturi, la alegeri.

 

Care era relaţia de comunicare a lui Alexandru Paleologu cu ofiţerii de Securitate?

Sunt interesante comentariile ofiţerilor de Securitate care erau foarte nemultumiţi de el. Lucrul acesta se va vedea când se va publica dosarul. Îl acuzau că nu vine la întâlniri, că e arogant, că-i tratează cu dispreţ şi-i consideră proşti.

 El refuza să stea de vorbă cu unii dintre ei pentru că erau într-adevăr foarte tâmpiţi. La un moment dat, a apărut căpitanul şi, ulterior, colonelul Oprişor, care era destul de cultivat, tata putea discuta literatura cu el, iar tactica acestui ofiţer era să nu-i dea tatălui meu impresia că-l trage de limbă.

Era un om destul de informat. Tata îi spunea foarte franc ce gândea despre viaţa culturală. Tata spunea că  Săptămâna e oficină a Securităţii, spunea asta în gura mare, peste tot. El avea ideea că nu are rost să minţi Securitatea şi că trebuie să spui exact ce gândeşti. Asta a fost mereu filozofia lui în raport cu Securitatea: să spună exact ce gândeşte.

Ce conţineau notele lui Alexandru Paleologu?

 Am văzut şi note care sunt caracterizări pozitive. Şi despre tata am văzut şi caracterizări binevoitoare. După ieşirea din închisoare, a apărut un val de asemenea caracterizări, vorbeau unii despre alţii, în termeni foarte buni.

Pe de o parte, există foşti puşcăriaşi care au fost susţinuţi de diverşi prieteni informatori pentru a se reintegra în societatea de atunci, iar apoi, la cealaltă extremă, este informaţia factuală care duce la consecinţe teribile.

Cele trei note ale lui tata sunt în legatură cu Nicu Steinhardt. Primele două sunt caracterizări, nişte recomandări, Steinhardt avea nevoie să aibă o slujbă.

Tata recomanda insistent să i se găsească ceva pe măsura calificării lui. A mai scris o notă despre Steinhardt la începutul anilor ‘80, scrisă cu ştiinţa lui Steinhardt, ca să dezamorsese bănuielile Securităţii în legătură cu relaţiile acestuia cu străinătatea.

Tata figurează că ar fi dat note şi despre alte persoane. De exemplu, Nicolae Manolescu. Îl stima foarte mult, aşa că probabil l-a vorbit de bine în acea notă. Dacă este într-adevăr o notă şi nu o „sinteză” a ofiţerului de Securitate. I-aş fi recunoscător domnului Manolescu, dacă m-ar putea ajuta să am acces la respectivul document.

 

Vorbea şi despre alţi colegi care s-ar afla în aceeaşi situaţie?

Sunt unele note foarte interesante. În dosarul Steinhardt, am descoperit un personaj care mă fascinează, numele lui de cod este Adrian Cozmescu. Era un bun prieten al lui Steinhardt, e evident asta, e un om care a scris note despre el din ‘64 sau ‘65 până în ‘88. Scria aproape în fiecare lună. În notele lui îl apăra pe Steinhardt cu o inventivitate extraordinară. Vă dau un exemplu:

„Da, sigur, se poate spune că este anticomunist în sensul că nu accepta filozofia materialist-dialectică. Pe de altă parte, Nicu Steinhardt este un admirator al lui Nicolae Ceauşescu şi consideră că este un om providenţial. El, în calitate de creştin, consideră că nu trebuie să se opună puterii care, conform spuselor Sf. Apostol Pavel, este de la Dumnezeu.”

Totul era o abureală, pentru că Steinhardt avea o părere execrabilă despre Ceauşescu. Avem de-a face cu o minciună abilă. M-am dus special la CNSAS să citesc notele lui Cozmescu, care sunt o capodoperă.

A scris şi despre tata. Despre tata nu avea o părere foarte bună, i se părea că e cam inconsecvent. Pentru mine e însă esenţial că a scris atât de abil despre Steinhardt. Cozmescu e un personaj dostoievskian. E un roman acolo, în notele lui.

 

Cum era urmărit în această perioadă tatăl dvs.?

În camera cu telefonul, după ‘89, am găsit nişte fire bizare. Există nişte documente despre instalarea unor microfoane în casa tatălui meu la sfârşitul anilor ‘60. Tata considera că nu trebuie să ţină cont de ele, pentru că altfel „s-ar fi urâţit”.

 

Cine îl turna pe Alexandru Paleologu la Securitate?

 Recent am aflat că sociologul Alin Teodorescu era chemat pentru a povesti despre întâlnirile sale cu Alexandru Paleologu şi Silviu Brucan.

Foarte multă lume ar fi putut să vorbească despre tata. Despre Alin Teodorescu nu pot să formulez o judecată până nu văd dosarul acestuia. Multă lume ne intra în casă, era de bănuit că multă lume spunea ceva Securităţii. Dar atâta vreme cât nu ştiu dosarul, e absurd să judec.

Tata spunea pe faţă ce gândea. Gândea foarte rău despre echipa de la Săptamâna, pe care o considera antieuropeană. Ei îl înjurau acolo ca fiind un occidentalist periculos, era oficina cea mai periculoasă din acea perioadă.

E foarte previzibil ce spunea în articole şi în atitudinile lui publice, toate acestea se regăseau şi în ce spunea Securităţii. Nu sunt mari surprize.

Ce alţi scriitori, aflaţi în preajma tatălui dvs., aţi regăsit  în  dosare?

Am mai văzut o pagină de Constantin Noica, o recomandare pentru Steinhardt. Nu avea nume de cod, deci reiese că nu era informator, pentru că altfel ar fi avut nume de cod. Nota tatei şi cea a lui Noica sunt interşanjabile, amândoi încercau să-l ajute.

Se vorbeşte despre beneficiile pe care le aveau colaboratorii Securităţii de pe urma legăturii cu aceasta.

Cred că o vreme - nu sunt sigur - anumite lucruri din cărţile tatei au trecut din cauza asta. Recitind anumite cărţi ale lui din anii ‘70 şi ‘80, mă mir că au putut fi publicate anumite texte pentru că sunt realmente subversive. S-ar putea ca vigilenţa cenzurii să fi fost mai slabă din cauza asta. Pe de altă parte, sunt şi oameni care nu au avut nicio colaborare şi au putut să publice. E cazul lui Steinhardt sau al lui Sergiu Al-George.

Impresia este că nici dosarul lui Steinhardt nu e complet, o parte din el s-a vărsat în dosarul lui Paleologu. Dosarul confirma figura exemplară a lui Nicu Steinhardt. Lui i-a putut spune despre cedarea din închisoare. A fost foarte important pentru el.

Amândoi îl admirau nespus pe Soljeniţîn, eroul principal al luptei anticomuniste, care  a avut şi el un moment de cedare. Şi Sfântul Petru a avut o cedare. Faptul că Soljeniţîn a spus lucrul acesta în Arhipelagul Gulag l-a ajutat foarte mult pe tata.

Amândoi aveau un cult pentru Soljeniţîn. În micuţa cameră a lui Steinhardt exista un poster foarte mare cu Soljeniţîn. Rusia, cu toate păcatele ei, e o ţară care are înţelegere pentru grandoarea morală.

Nimeni nu s-a apucat să-l terfelească pe Soljeniţîn prin presă şi să scrie prostii, şi nici prieteni de-ai lui nu s-au apucat să sugereze: „Vezi, Doamne, ce se află în dosare sau că au văzut cine ştie ce chitanţe”.

Steinhardt era sigur că tata a semnat un angajament, dar asta nu i-a schimbat atitudinea faţă de el. Când tata i-a spus că a semnat un angajament, Steinhardt   i-a răspuns: „Alecule, eram convins că ai semnat un angajament, însă am avut întotdeauna încredere în tine, pentru că ştiu că nu poţi să faci o porcărie”.

Lui Steinhardt, tata i se părea puţin naiv. Considera că are sentimentul vinovaţiei aristocratice şi că din cauza asta e mai puţin combativ faţă de inamicul socialist. El era mai consecvent. Prietenia lui Steinhardt era foarte importantă pentru tata, constituia un punct de reper.

 În schimb, lui Steinhardt i se părea că tata este naiv din punct de vedere politic, iar tatei că Steinhardt era naiv din punct de vedere literar, pentru că amesteca judecata critică cu morala creştină. Steinhardt avea ideea că nu ai cum să te înţelegi cu comuniştii. Era o deosebire de vedere între ei. Erau temperamente diferite, dar complementare.

Cum arătau acele dosare?

Dosarele sunt foarte plicticoase, pentru că sunt adunate de funcţionari mediocri, scrise prost, cu formule şablonarde. Din cele 15 volume se detaşează câteva lucruri, de exemplu cazul Adrian Cozmescu.

Mai există o notă interesantă a tatei în legătură cu Steinhardt, despre Demonii lui Dostoievski. Sunt şi multe orori, am aflat că două persoane au spus unde se ascundea tata în anii ‘50. A fost vorba despre o rudă îndepărtată şi încă cineva din familia unui prieten.

 

30 de interviuri eveniment,
Editura Tritonic, București, 2008

Care este reacția ta?

like

dislike

love

funny

angry

sad

wow