Dan Puric: Sutana nu te mântuie (video)

Ca să îi iau interviul, l-am „prins“, la jumătatea lunii decembrie a anului trecut, la lansarea noii sale cărţi, „Suflet românesc“, la librăria Dalles din Capitală. Am aşteptat mai mult de două ore ca peste o sută de persoane – bătrâni, tineri, studenţi din Basarabia, oameni care au fost prigoniţi în închisorile comuniste – să-l asculte, la lansare, şi să-i ia autografe. O doamnă i-a dăruit, după ce a primit autograful mult-dorit, un borcan cu dulceaţă, într-o pungă de cadouri. „Vezi tu, şi părintele Iustin de la Petru-Vodă mi-a dăruit odinioară un borcan cu miere. Este una dintre cele mai frumoase amintiri“, mi-a spus Dan Puric, dezlegând fericit fundiţa în care era ambalat cadoul. Am vrut să aflu cum l-a păstrat, în memorie, Dan Puric pe marele duhovnic Iustin. Şi, mai ales, am vrut să aflu cum a ajuns Dan Puric să facă un adevărat apostolat pentru românism şi pentru credinţa ortodoxă. În discursul actorului predomină recursul la valorile creştine, cel mai adesea fiind invocate cuvintele: mamă, familie, neam, martiri, istorie, închisoare, basm şi folclor. Cartea „Suflet românesc“ poate fi considerată, potrivit lui Dan Puric, o parabolă a reconfigurării spirituale a unei generaţii, care, pentru a creşte, „trebuie să se uite spre trecut şi nu spre viitor“. Actorul a avut premiera unui spectacol de teatru cu acelaşi nume, „Suflet românesc“, la Compania Passe-Partout de la Sala Rapsodia (zona Lipscani, Bucureşti).

L-aţi avut duhovnic pe părintele Atanasie Ştefănescu (1919-2008), de la Petru-Vodă. Prin duhovnic v-aţi apropiat de această mănăstire din judeţul Neamţ?

Da, la Petru-Vodă este îngropat părintele Atanasie, o minune de om. Cum să-l uit ? L-au băgat sub ţărână, dar sufletul lui e mai puternic decât ţărâna, nu au cum să-l acopere. În cartea lui George Racoveanu, „Omenia şi frumuseţea cea dintâi“, se povesteşte că, la Schitul Trăisteni din Ţara Muntenească, era un monah, pe nume Gheorghe.   Era prietenul vrăbiilor, care îl iubeau foarte tare. Părintele le ţinea pe umăr, pe cap, mergea cu ele până în preajma bisericii. Intra în biserică, ţinea Liturghiaap, în vreme ce vrăbiile îl aşteptau afară. La bătrâneţe, când a murit şi au vrut să-l îngroe, nu puteau să o facă pentru că se aruncau vrăbiile în mormânt după el. E cutremurător. Aşa e şi cu părintele Iustin Pârvu, şi cu părintele Atanasie. Nu se poate arunca pământul uitării peste ei.

Câţi ani aţi mers la Petru-Vodă?  

Am fost vreo patru-cinci ani. Au fost momente excepţionale. Îi făceam să râdă în mănăstire. Zicea părintele Atanasie: „Ăsta e adevăratul creştinism!“. Părintele a murit de cancer în 2008. Înainte de a muri, i-am zis: „Părinte, vreau să vă dedic o carte“ „Dan Puric, nu merit aşa ceva, sunt un om de nimic, dar ştiu că o să te ţii de cuvânt“. În timpul unei Liturghii, de Duminica Vindecării celor zece leproşi, părintele Iustin Pârvu m-a pus să ţin o predică în biserică. Am slăbit trei kilograme de emoţie...Am spus în cuvântul meu: „Procedaţi cu toate ispitele lumii care vin acum către noi cum a procedat prinţul Alexandru Ghica (n.r. – condamnat de comunişti la muncă silnică pe viaţă), când l-a plimbat colonelul Gheorghe Crăciun să vadă realizările comuniste. Prinţul Alexandru Ghica i-a spus comandantului de penitenciar Gheorghe Crăciun că a văzut doar nişte sălcii plângătoare“. Eu, în loc de sălcii, am spus salcâmi în cuvântarea mea. După slujbă, a venit la mine un monah în vârstă, parcă era dintr-un basm. „Dan Puric, Alexandru Ghica a spus sălcii, nu salcâmi.“ „Dar dumneavoastră de unde ştiţi?“ „Am fost coleg de celulă cu el“, mi-a răspuns el. Incredibil... Acesta era spiritul din Petru-Vodă.

Nicolae Iorga zice: „Odată cu tine mor toţi morţii tăi“. Eu îl parafrazez şi spun: cu mine mai trăiesc o dată toţi morţii mei. Aceştia nu au murit. I-am dedicat şi părintelui Iustin o carte, i-am dedicat şi părintelui Atanasie o carte. Nu pot să-i uit. Sunt oameni care m-au marcat fundamental pentru tot restul vieţii.  

„Părintele Iustin, un deceneu încreştinat“

Ce a însemnat părintele Iustin Pârvu pentru dumneavoastră?

Deja am simţit un fior când m-ai întrebat de el.

Pentru mine, părintele Iustin nu e la timpul trecut. El îmi traversează toată fiinţa. Drept dovadă, de când nu mai e, mi-a apărut în vis de trei ori. Am avut nişte vise cutremurătoare cu el. În ultimul vis, stăteam cu capul în poala lui. Mă mângâia pe cap: „Măi, Dănuţ, măi, câtă ură în jurul tău“.

Când spun Petru-Vodă, spun lumina pe care am luat-o de la părintele Atanasie şi grija părintească a lui Iustin Pârvu.  

Cum l-aţi descrie pe părinte?

Ca pe un martir, ca şi pe părintele Arsenie Papacioc, ca şi părintele Adrian Făgeţeanu. Ei au avut o linie verticală românească. Ei au întreţinut, şi întreţin şi de dincolo, această demnitate, această autoritate extraordinară. Părintele Iustin Pârvu a fost o esenţă pură până la sfârşit, care dădea dovadă de o cunoaştere totală a sufletului românesc. Părintele Iustin avea ceva de preot dac, de Deceneu încreştinat.

Ochii aceia albaştri ai lui aveau o limpezime şi o profunzime neasemuite, dublate de o inteligenţă ascuţită. Era de o bunătate totală, cu un fel foarte puternic de a fi. Părintele Iustin avea, de asemenea, şi o anumită duritate.

Duhovnicii taie, retează, au o forţă deosebită. Sfinţii nu vorbesc, ci rostesc. Când vor să ne trezească, nu ne spun „stimaţi cetăţeni“, ci „pui de năpârci“. Puiul de năpârcă o muşcă de stomac pe mamă, la fel ca şi intelectualii oportunişti de azi, care îşi muşcă neamul. Părintele Iustin putea părea dur... Dacă tu faci o tâmpenie şi primeşti o palmă, nu ţii însă minte palma, ţii minte că palma te poate trezi. Dacă eşti însă o lichea, ţii însă minte numai palma.  

                                                                                          Fotografii: Eduard Enea

Cum a fost părintele când l-aţi văzut pentru ultima dată?

A fost trist. Credea că fac parte dintr-o organizaţie ocultă. Unii călugări l-au înfăşurat pe părinte cu tot felul de minciuni. Ei, şi acum sunt convinşi de asta. Iustin Pârvu era bunicul meu. Asta a stârnit un soi de gelozie acolo. Ne-au despărţit... Am avut probleme din partea unor monahi care m-au izolat de el. Ticăloşia lucrează infinit. Cred că face parte din firea omului. Nu ştiu dacă îşi vor cere scuze vreodată. Nu ştiu dacă se mai poate repara tot răul pe care ni l-au făcut. Părintele e în pământ acum. Ne vom întâlni însă dincolo, am răbdare.

Cum au reuşit totuşi să boicoteze relaţia dumneavoastră cu părintele Iustin?

Nu are rost să intrăm în povestea asta, nu face niciun bine nimănui, nu aduce lumină. Important este ce mi-a rămas mie în suflet.Părintele Iustin mi-a rămas în suflet. Rămâne însă durerea de nedescris din această ruptură. Cu ea mă voi duce în mormânt. Mă doare că monahii aceia care au minţit, purtătorii de sutană, erau tineri. La ei, păcatul e dur. Însă mi-aduc aminte că atunci când un mare episcop a murit, la picioarele lui a fost şi cel care l-a îngropat, l-a ponegrit şi l-a urmărit toată viaţa.  

Totuşi, de unde atâta ură într-o mănăstire?

Sutana nu te mântuie. Mi-a spus un călugăr de acolo. „Domnule Dan, eu am făcut Teologie. Şi era să-mi pierd credinţa.“ Sunt şi ei oameni...Nu trebuie însă generalizat. La Petru-Vodă au rămas şi nişte călugări extraordinari. Am înţeles că acum, după moartea părintelui Iustin, au şi un stareţ foarte bun (n.r. – părintele Hariton Negrea) care mai echilibrează lucrurile, mai curăţă din animozităţi. 

Mai mergeţi la Mănăstirea Petru-Vodă?

Nu. Niciodată.  

Detractorii au afirmat că de la Petru-Vodă se propagă un anumit tip de discurs fundamentalist, ce aminteşte de extremele legionare...

Nu trebuie insistat foarte mult pe asta. Dacă s-a boicotat relaţia mea cu părintele, atunci se poate boicota orice. Nu prea mai ai voie să-ţi iubeşti ţara. Dacă îţi iubeşti ţara, eşti catalogat în fel şi chip. E o prigoană faţă de oamenii cu caracter. Eu nu am avut treabă nici cu  PNŢCD-ul, nici cu legionarii...Am avut treabă doar cu martirii. Toţi cei care au intrat în puşcării şi au suferit atât de mult au devenit martiri. Prin toată suferinţa lor s-a dizolvat orice atitudine politică. 

Părintele Iustin este un martir. Pe unii îi deranjează însă orice întoarcere în trecut. Pentru mine, cum prezentul e prea mic, mă întorc în trecut. Numai aşa pot privi spre viitor. 

Unele spirite de acolo erau uneori de o extremă îngrozitoare.  

Aţi simţit acest extremism acolo, la mănăstire?

Nu ştiu dacă nu e prea mult zis extremism, totuşi. E un fel de limită interioară şi de caracter. Părintele Iustin nu putea să coordoneze totul. Era prea în vârstă. Dar să luăm doar esenţa din el. Cine sunt eu să-l judec? Eu doar îl iubesc. Molozul acela, din jur, nu a putut să ne astupe. A fost tragică despărţirea de părinte. Însă pentru mine, părintele Iustin nu a murit.

Spuneaţi că Arsenie Papacioc v-a îndemnat să scrieţi cărţi. Părintele Iustin de la Petru-Vodă v-a încurajat şi el în acest sens?

Părintele Iustin era bunicul meu. Mi-aduc aminte că, într-o zi, eu îi spuneam ce am pe suflet. La un moment dat, el în loc să-mi dea un sfat duhovnicesc, îl văd că se bagă sub pat şi scoate de acolo un borcan cu miere. „Ce faceţi, părinte?“ Mi-a zâmbit larg şi mi l-a pus în palme. Mă copleşea cu adevărat.

Pesemne că dragostea dintre noi a creat o ură aşa de mare în jurul nostru, încât cuvântul pizmă e prea puţin spus. Şi unii călugări au hotărât să ne despartă. Într-unul din visele pe care le-am avut cu el, după ce a murit, îmi spunea: „Ce să fac, măi, Dănuţ? Eram bătrân, m-au zăpăcit“. M-am trezit plângând: ne-au despărţit pe lumea asta, însă  n-au reuşit să omoare legătura dintre noi.  

Părintele Iustin nu v-a taxat „beţia actului artistic“?

Unii preoţi rămân la vorbele părintelui Ioan Gură de Aur, care spunea că teatrul era o nenorocire. Însă părintele Iustin a înţeles cu adevărat ceea ce fac în teatru. Eu fac în spectacolele mele lucruri frumoase, care te înalţă sufleteşte.    „Sunt un puric pe lângă Noica“  

Andrei Pleşu vă acuză că „sunteţi eclectic şi faceţi un amalgam cu citatele din discursul dumneavoastră“.

E o reacţie firească. Domnul Andrei Pleşu provine dintr-o zonă de rigoare filosofică, de sistem. Când vine unul din afară, normal că eşti iritat: „Ce e cu diletantul acesta?“. Reacţia e legitimă. În filosofie, totul e foarte clar. Genul meu de a fi este de altă factură. Eu nu dau citate să vadă lumea cât am citit, ci pentru că îi consider pe aceia mai deştepţi decât mine. Şi mă sprijin pe aceştia. Nu mi-e ruşine. Newton a spus: „Am călcat şi eu pe urmele unor uriaşi“. Ce e rău dacă-l citez pe Petre Ţuţea? Tot ceea ce a zis el a zis mai bine decât mine. Eu sunt un puric pe lângă Constantin Noica, pe lângă Mircea Vulcănescu. Eu nu am nimic împotriva reacţiei domnului Pleşu. El provine din spaţiul filosofic. Eu provin din spaţiul lui Leonardo da Vinci, care spune că e „omo sanza lettere“/„ om fără studii“. 

Însă cunoaşterea nu provine din cunoştinţe.

Cum se raportează Biserica Ortodoxă Română la conferinţele cu temă religioasă pe care le susţineţi?

Eu cunosc mulţi ierarhi care s-au apropiat de mine, care s-au comportat cu o deschidere extraordinară. Mă întâlnesc cu foarte mulţi preoţi tineri. Nu cu popi, cu preoţi. Eu sunt curat. Mă plăteşte cineva? Ce să-mi facă? Ce să-mi reproşeze? Cum aţi ajuns să fiţi un fel de „guru“ spiritual pentru tineri? Ei, mă acuză multă lume că sunt „guru“ (zâmbeşte). Eu mărturisesc, îmi deschid inima, ca în basmele româneşti. Basmele nu pot să mintă, că-s făcute pentru copii. Copiii nu mint. Era un copil care se ruga alandala: „Tatăl nostru... ispită... viclean... ceruri...“. Şi Dumnezeu nu s-a supărat: „Zi-le tu că le potrivesc eu“. Mi le potriveşte şi mie Dumnezeu!  

„Iubirea e jertfă“

 Cum aţi prins sufletul românesc în cea mai recentă carte a dumneavoastră cu titlu omonim?

Când am început să scriu această carte, eram în Toscana. Am privit într-o zi pe fereastră şi am înţeles dintr-odată că am vârsta tatălui meu când m-a adus pe lume. Tatăl meu mi-a dat un paşaport spre libertate definitivă. Am început cu mici povestioare din experienţele mele.  M-am expus pe mine. Apoi am trecut la basme... Basmul nu minte, în basm găseşti esenţele unui popor.  

Mai credeţi în sufletul românesc?

Cum să nu? Nu vezi ce graţie are? Ce discreţie? Cum se strecoară? Nici măcar nu mai întoarce capul la lucrurile care mânjesc. În folclorul nostru, totul e alb, e imaculat, nu e nicio nevroză, nicio porcărie istorică. Făt-Frumos nu are timp să o facă pe trubadurul, să-i facă curte Ilenei-Cosânzeana. Se duce direct la ea. S-a născut ca s-o iubească, ea s-a născut ca să-l aştepte. Problema e cu zmeul... În România, toată problema e cu zmeul. Noi nu avem timp de eros ca grecul sau ca orientalul. Asta nu înseamnă că românul e rigid, dimpotrivă. 

Noi, în locul senzualităţii, punem ceva fulminant: dorul, crucificarea. Peste asta nu se poate trece. De dor s-a întors Făt-Frumos din lumea veşniciei. De dor de Hristos s-a lăsat Brâncoveanu omorât pentru valori mai înalte.

De ce iubirea e jertfă?

O fată i-a spus, într-o zi, prietenului ei: „Te voi iubi toată viaţa“. Tânăra avea 18 ani. Pe el, a doua zi, l-au luat pentru 20 de ani de închisoare. Şi ea nu s-a mai măritat, nu a mai făcut copii, l-a aşteptat 20 de ani... Sunt sute de mii de femei care au făcut asta. Femei-martir. Nu avem nicio veste despre ele. Nu sunt trecute în manualele de istorie. Nu sunt un exemplu bun. Ar tulbura proxenetismul contemporan. Da, iubirea e jertfă. 

Pantomima dintr-un „Vis“

Numele: Dan Puric

Data şi locul naşterii:  12 februarie 1959, Buzău

Starea civilă: căsătorit

Studiile şi cariera:  Absolvent al Institutului de Arta Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“, Bucureşti, clasa lui Dem Rădulescu

în 1985 1985-1988: Teatrul „Mihai Eminescu“ din Botoşani

Din 1988, Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“ din Bucureşti În 1999 a înfiinţat compania Passe-Partout

S-a impus ca actor, regizor, coregraf în spectacole de pantomimă. Printre cele mai renumite spectacole se numără „Vis“, „Toujours l’amour“, „Rendez-vous“, „Made in Romania“, „Costumele“, „Don Quijote“

Locuieşte în: Bucureşti 

Interviul a fost publicat în Adevărul.

Citiţi şi:

Dan Puric crede în istoria rescrisă de artiști