Dan Puric crede în istoria rescrisă de artiști

Eu fac artă creştină, care este o punte spre Dumnezeu, şi nu neapărat artă bisericească, care e strict legată de biserică

Dan Puric a dansat în faţa a 5.500 de spectatori  în a doua seară a Festivalului de Artă Medievală, ediţia din 2005, şi a adus astfel un Vis  la Sighişoara. A cucerit fără vorbe publicul tânăr, prin pantomimă şi teatru îmbinat cu dans contemporan, mişcări din artele marţiale, step şi joc popular românesc.

A parodiat, a improvizat şi, după două ore de one-man-show, aproape s-a prăbuşit pe scenă de sfârşeală. „Nu m-am prăbuşit, m-am închinat”, a explicat artistul mai târziu. Trei ani mai târziu, în mai 2008, actorul şi-a lansat volumul Cine suntem, la Sala Rapsodia, din Bucureşti. Cartea, apărută la Editura Platytera, vorbeşte despre apropierea sa de creştinism şi despre pierderea identităţii neamului românesc.  Volumul este prefaţat de părintele Iustin Pârvu şi este dedicat părintelui Atanasie, „lumină de om şi neam omenesc“, de la Mănăstirea Petru Vodă. De altfel, cartea conţine şi o predică susţinută la această mănăstire de lângă Târgu-Neamţ: Zece leproşi, alături de cuvântarea rostită la înmormântarea părintelui Atanasie, în martie 2008.

Cum vi s-a părut această ediţie, din 2005, a festivalului  medieval?
Cred că este cea mai bună ediţie de până acum. Tânărul regizor Radu Olăreanu, directorul artistic, a pus mult suflet şi s-a implicat mult în organizare. El m-a convins să vin aici, pentru că în ultimii ani festivalul s-a degradat foarte mult şi nu prea mai voiam să vin. Domnul Olăreanu a început bine, dar mai are tomberoane de curăţat. A adus tineri la conferinţe ştiinţifice. Nu au mai fost drogaţi printre ziduri şi nici cretinoizi pe bandă, ca în anii trecuţi. Cetatea asta devenise o mare manea, care se numea festival medieval.

Sunt bucuros că în publicul de la Sighişoara, în pofida procesului de mitocanizare la care e supus de televiziunile din România, a rămas o dimensiune curată şi neîntinată. Publicul a fost talentat în seara asta şi am simţit că efortul meu nu a fost în zadar. Spectacolele mele sunt terapeutice. Valoarea adevărată e intoleranţa faţă de ceea ce nu e artă adevărată. Trebuie să existe o aristocraţie a valorii şi să nu mai tolerăm kitsch-urile. Dacă ar mai exista un Toma Caragiu, un Dem Rădulescu, un Amza Pellea, tinerii ar mai avea nişte modele. Istoria se rescrie şi prin noi, artiştii.

Care au fost deficienţele de organizare a spectacolului?
Am avut o problemă cu scena, iar lumina a fost discotecă. Scena nu a fost amplasată cum trebuie. În construcţia unei scene există un raport energetic, care trebuie respectat. Aşa, a fost greu şi pentru mine, şi pentru public... A trebuit să tai din mine ca să iasă bine...

Cum aţi structurat spectacolul? De ce l-aţi numit Vis?
Cu unele secvenţe din spectacol am participat la festivaluri internaţionale, cu altele am fost în baruri de noapte ca să-mi câştig existenţa, cu altele m-am rugat. Am pus toate aceste momente într-o ordine normală şi a iesit un „vis”, nu ca o stare de beţie şi de drog, ci ca o îmbunătăţire a condiţiei noastre, ca o tămăduire pe care arta o poate da spiritualităţii. Poporul ăsta a dăinuit datorită capacităţii sale de a visa, în ciuda unui Ev Mediu prelungit...

Cum i-aţi privit pe tinerii din jur?
Am simţit că trebuie să pregătesc altceva pentru acest public tânăr, care în mare parte nu a auzit de mine, şi să le dau un spectacol bun. Altfel, făceam varietăţi. Copiii aştia care vin la Sighişoara au nevoie de ceva mai mult decât de un divertisment facil. Printre mormane de kitsch, trebuie să faci şi lucruri bune. Ăştia micii nu au nicio vină.

Aţi dansat până la epuizare. O femeie de lângă mine vă compătimea: „O să se rupă în două băiatul ăsta, nu se mai opreşte...”
Puteam să mă opresc în momentul de maximă excitaţie a publicului, dar nu am vrut pentru că nu m-a interesat izbânda mea, ci izbânda mesajului meu. Părintele Stăniloaie a spus că cel mai important discurs este umorul şi, la sfârşit, o rugăciune. Dar să avem grijă să nu transformăm umorul în băşcălie.

Cum v-aţi apropiat de biserică?

M-am apropiat de biserică în urmă cu 8-9 ani, într-un moment de maximă criză existenţială pe plan personal, dar fiind şi foarte dezamăgit de ceea ce se întâmplă în societatea şi mai ales în politica românească. M-am întors ca o rachetă la Dumnezeu, fără să fiu habotnic. Eu fac artă creştină, care este o punte spre Dumnezeu, şi nu neapărat artă bisericească, care e strict legată de biserică. Spectacolele mele Don Quijote, Visul mărturisesc credinţa şi căutarea mea a lui Dumnezeu. Tot dorul meu de Dumnezeu se regăseşte în arta mea. Cartea care m-a influenţat în mod decisiv este Sfântul închisorilor-Mărturii despre Valeriu Gafencu.

Când aţi ajuns prima dată în inima Neamţului, la mănăstirea Petru-Vodă?

La Petru Vodă am ajuns în urmă cu patru ani. M-au impresionat ochii de icoană ai părintelui Iustin, stareţul acestei mănăstiri. Suferinţa din închisorile comuniste i-au întărit părintelui esenţa voievodală. Părintele Iustin povesteşte că atunci când a intrat în închisoare a văzut pe geam o nuieluşă, iar când a ieşit din temniţă aceasta se transformase într-un copac. În curtea mănăstirii l-am întâlnit şi pe părintele Atanasie, care a suferit şi el în temniţele comuniste, om de o cultură enciclopedică. Părintele Atanasie intrase de vreo opt ani la mănăstire. Avea tonul lui Mihai Eminescu, inteligenţa lui Nae Ionescu şi o bucată din sufletul lui Iustin Pârvu. Întâlnirea cu el şi cu părintele Iustin au fost esenţiale pentru drumul meu spiritual şi pentru reîntoarcerea mea la Dumnezeu.

  30 de interviuri eveniment,
Editura Tritonic,  București, 2008

 

Citeste si: Dan Puric: "Sutana nu te mântuie"