Marcel Iureş, actorul care merge de unul singur

Actorul român Marcel Iureş a revenit pe scena Odeonului, în spectacolul Camera de hotel, montat de Alexandru Dabija după piesa lui Barry Gifford, scenaristul lui David Lynch. Iureş vorbeşte despre faptul că am ajuns să ne fim propriii gropari în interiorul speciei. Actorul se zbate să devină producătorul propriilo filme şi se pregăteşte să sărbătorească 10 ani de la înfiinţarea Teatrului Act.

Feb 4, 2024 - 13:45
 0  136

Iureş, cel mai bine cotat actor român la Hollywood, nu este atât de impresionat că a lucrat cu nume mari, printre care Tom Cruise, Brad Pitt, Jon Voight, George Clooney, Nicole Kidman, Bruce Willis, Johnny Depp, Orlando Bloom, Keira Knightley, sau cu regizori celebri, precum Costa Gavras, Brian De Palma, Francis Coppola. El afirmă că profesionalismul îţi asigură autonomie oriunde în lume, remarcând că, la Hollywood, noţiunea de împrietenire nu există şi că „Bruce Willis nu este neapărat mai tare“, pentru că nici cei mai mari actori nu pot fi tot timpul zei sau supraoameni.

 

Care e simbolistica temei copilului în piesa lui Gifford? De ce unii oameni nu merită să aibă copii?

Copilul este axul trilogiei. Într-un hotel, se întâmplă aceste trei episoade care au punct comun un copil mort, unul invizibil şi, la final, unul vizibil. E o filozofie foarte adâncă, asta cu cine merită sau nu să aibă copii. Merită unii să aibă copilul pe care-l au? Sunt normali, sunt sănătoşi aceşti copii? Dau lumii un copil normal, pe care ne putem bizui mai încolo? E adânc. E cam ce trăim noi astăzi. Ce vedem la jurnale e groaznic. Părinţi care-şi leagă copiii cu lanţuri, alţii care îi lasă în voia lor. Atmosfera e uşor psihiatrică, încet-încet omenirea se duce spre un fel de azil de nebuni, spre balamuc.

Tot ce trăim, nouă ni se pare normal. Numai că pe dedesubt se pierd lucruri elementare, se pierd tradiţii, se pierde mediul înconjurător. Devenim propriii gropari înăuntrul speciei. Mai departe e filozofie. Apelăm la statistici, la doctori, la Greenpeace, care e mai mult o fantomă, un fel de pisică neputincioasă în faţa şoarecilor care-şi fac de cap pe planeta asta.


Care e drama cea mai mare a personajului pe care-l interpretaţi? Sigur nu aceea că-şi cedează târfa unui prieten într-o cameră de hotel.

Amintirea de la 11-12 ani.  Acolo e filmul vieţii lui. Acolo se opreşte el, la 11-12 ani. Tot backgroundul e psihologic, problema este de măsură, unde te opreşti cu boala, cu psihologia, să-i dai o motivaţie, să-i dai  credibilitate, asta înseamnă transfigurare în teatru.


Cât de mult poţi plăti pentru păcatele unui prieten?

Traducerea episodului în care eu joc este  Şmecherii, eu aş spune mai degrabă zbanghiii, sau ciudaţii. E o zonă de bolnăvie, care în contextul lumii în care trăim are sens. Greu a fost să găsim părţile încă palpitânde ale suferinţei totuşi umane. Vulnerabilităţi, chiar bucăţica aceea de normal, care chiar dacă e numai amintire şi e chircită, totuşi nu se poate să nu existe undeva.  Numai aşa poţi da un înţeles, prin comparaţie, la vedere.


Există salvare din zona aceasta morbidă şi patologică?
Toată lumea caută Salvarea. Poate să fie 911, poate să fie SMURD, poate să fie Biblia, poate să fie orice, oriunde, mai puţin în om. Spectacolul, în regia lui Alexandru Dabija, e ca o expunere, un fel de galerie de bolnavi, care acum sunt spectre, acum sunt normali, acum sunt reali, acum sunt imaginari. Textul ne face să privim de-a dreptul în hotelul ăsta, în camera din noi înşine, transfigurând totul, bineînţeles. Altfel, ne-am duce în ospicii, în familii, în aziluri, Dumnezeu ştie unde...


Care e măsura regiei lui Alexandru Dabija?

Dabija face regie cu foarte multă măsură, cu respect, cu bun-simţ, cu multă bună-cuviinţă. Avem pasiunea de a anihila oamenii lăudându-i sau vorbind la nesfârşit despre ei. E ca o secvenţă din Giovanni Papini: Aşa facem  şi noi cu oamenii pe care-i iubim, îi îmbrăcăm în vorbe şi-i anihilăm. E vorba, în primul rând, de un respect pe care i-l port lui Dabija. Însă respectul dacă sare măsura, şi-n sus, şi-n jos, nu mai e respect, ci o caricatură. E important să spunem lucruri cu măsură despre ceilalţi, mai ales dacă îi iubim sau îi apreciem.


„Arta e puterea de a te ridica din genunchi“. Mai credeţi în această transfigurare?
Credeam, cu ani în urmă, că noi, cu toţii, suntem în genunchi. Omul nu trăieşte în genunchi. Statul în genunchi e o fază, e numai un interstiţiu. Depinde mult de ce stai în genunchi. Ce gândeşti când stai în genunchi? Te rogi, nu te rogi? Eşti năpăstuit? E un loc de odihnă? Totul depinde de realitatea nemijlocită. Şi, da, poţi să te ridici.


Povestiţi-mi despre agenţii dvs. din Londra şi din Los Angeles. Cum v-au descoperit?

Primul agent m-a găsit el pe mine. Orice agent culege cu mâinile, cu sufletul, cu capul, nu cu poze. A venit, m-a văzut, m-a plăcut şi aşa a început totul. Orice întâlnire e o lecţie. Orice călătorie are o temă, un subiect, e un drum care se deschide, capătă în final un înţeles.  


Aţi fost caracterizat de presa din străinătate drept un „actor care merge de unul singur“, indiferent pe cine are alături.

Merg de unul singur, pur şi simplu. Dacă eşti profesionist, ai autonomie, ai bagaje depline, ai tot ce-ţi trebuie. E ceva normal. Dacă ai şcoală, ai experienţă, te mişti autonom.


Cât de diferit este sistemul din SUA faţă de tot ce se întâmplă la noi?

E vorba de deosebiri de sistem, de mentalităţi, de preţuri, de salarii, de reflexe condiţionate. Unele sisteme sunt eficiente, altele sunt ineficiente. Trebuie făcută o analiză. E mult de vorbit punct cu punct. Trebuie să pronunţăm cuvinte ca putere economică, forţă de muncă, rezerva rezervei forţei de muncă, mentalitate, management, care e de fapt o ştiinţă a organizării. O ştiinţă care face ca lucrurile să meargă fluent, eficient, nu neapărat cu viteză, nu neapărat în detrimentul cuiva sau excluzând pe cineva. E o stare de graţie, de comuniune. Comunitatea se bucură că e împreună. Asta fac americanii. Ce se vede la noi e o imitaţie desfigurată, e o caricatură a ceea ce se numeşte eficienţă, fidelitate, listă de priorităţi, care nu există de fapt - vorbesc în speranţa că se va naşte totuşi. Reuşita lui Cristian Mungiu e remarcabilă într-un loc unde nimeni nu se preocupă de ceva, mai mult, chiar pune piedici ca cineva să reuşească. Iată că totuşi miracolul şi întâmplarea fericită se întâmplă.


Aţi rămas prieten cu vreunul dintre starurile hollywoodiene?

E foarte dubios în zilele noastre faptul împrietenirii într-o lume în care oamenii se urcă la şase seara într-un avion şi se duc în Honolulu să filmeze şase ore, după care iau alt avion a doua zi şi se întorc la Los Angeles să filmeze altceva. Şi între timp mai dau şi zece telefoane şi se întâlnesc programat, atunci şi nu altă dată, jumătate de oră, cu un tip să bea un pahar de vin roşu şi să vorbească despre alt proiect - în aceste condiţii prietenia nu există, e o amintire, un deziderat, nu este un fapt real.


Cât de multe aere de superioritate îşi dau vedetele întâlnite?

Nu e mai tare Bruce Willis decât mine, dacă asta vreţi să auziţi. Aţi văzut foarte bine: nu e mai tare. Şi mie mi se întâmplă să cred că-s foarte tare şi vine cineva, de unde nu te aştepţi, şi e mai tare decât mine. Se întâmplă, e dintre ale vieţii. Bruce e foarte tare. Nu întotdeauna însă eşti supraom. Nu poţi să fii zeu tot timpul.


Când veţi trece iarăşi Oceanul?

Sunt mai multe proiecte, însă nu stau cu periuţa de dinţi într-o mână şi cu biletul de avion în altă mână. Stau liniştit, am treabă multă aici. Proiecte personale nu am, în afară de sărbătoarea Teatrului Act, care împlineşte toamna aceasta zece ani.


Se mai joacă Henric al IV-lea, de Pirandello, montat de Liviu Ciulei la Bulandra?

Aştept să fie programat. Am contract pentru 100 de reprezentaţii. Însă nu dă nimeni niciun semn. Nu l-am jucat de foarte multe luni. Am slabe speranţe că se mai joacă. Practic, e aproape mort. Agonizăm de câteva luni.


Nu vă e dor de Hamletul lui Ciulei, pus în scenă, în 2000?

E mult de atunci. Vreţi să vă cânt romanţa întâlnirilor mele cu Liviu Ciulei, după 90? Suntem cu toţii fericiţi că a reuşit să ne mai dea de atunci câteva mari spectacole. Ce să vă spun? Cum ne vedeam noi în culise? Prin ce momente am trecut? Prin ce disperări? N-are rost. Poate cineva să scrie o carte despre asta. Ultimele cărţi ale culturii monografice din România sunt o sumă de amintiri. Lumea se hrăneşte din amintiri, păreri, flori moarte, umbrele unor lucruri, care dacă au fost vii odată, ele nu mai sunt. Nu mă interesează să intru în panoplia asta, în raftul ăsta de bibliotecă.


Aţi jucat recent în Logodnicii din America, în regia lui Nicolae Mărgineanu. În ce alte proiecte româneşti vă veţi implica?

Da, în România sunt câteva proiecte în care mi-ar plăcea să joc şi pe care să le fac. Sunt actor. Încerc să debutez ca producător. Cu chin, cu stres, cu alergat pentru strâns bani, cu încercat de a-i convinge pe oameni.


Avem resurse să întreţinem focul aprins de Cristian Mungiu?

Dacă s-a născut valul ăsta, el va ţine. Cristian Mungiu are o mare realizare. E foarte bine că el a făcut un film care a folosit imaginii cinematografice a României, artiştilor, actorilor. Vom vedea dacă vom mai avea destule lemne să punem pe focul ăsta. Cert este că el l-a aprins. Cu toată birocraţia, cu toată nenorocirea, cu tot dezastul pe care-l invocăm, Cristian Mungiu a făcut un film care ne-a folosit tuturor. Lumea e îngrijorată dacă îl va distruge succesul.

Vom vedea asta. Nu putem vorbi dinainte despre ce se va întâmpla. Nu trebuie să facem predicţii.


Spuneaţi că „aţi primit o nevastă minunată, o adevărată forţă, şi un băiat absolut normal, un om“.

Da, familia e baza. Forţa de aici vine, din familie şi din cer.
                                                                                                 

30 de interviuri eveniment,  
Editura Tritonic, București, 2008

Care este reacția ta?

like

dislike

love

funny

angry

sad

wow