Golgota lui Cărtărescu

Cosmosul este în fiecare lucru, oricât de mărunt. Totul e să-l poţi descoperi acolo. Şi omul are instrumentele de care e nevoie pentru asta: inteligenţa, sensibilitatea, poezia, credinţa.

Feb 4, 2024 - 19:26
 0  138

Mircea Cărtărescu a lansat Aripa dreaptă, cel de-al treilea volum din Orbitor, pe 11 iulie 2007. Trilogia, cel mai ambiţios proiect din literatura română, conceput în formă de fluture sau de catedrală, are 1.400 de pagini şi a fost scrisă timp de 14 ani şi jumătate. Aripa dreaptă închide prin două finaluri posibile cercul deschis prin Aripa stângă şi Corpul, ultimul volum din trilogie fiind mai epic decât celelalte două. Autorul surprinde, prin registre stilistice rafinat arborescente, povestea anilor comunismului şi mai ales cea a Revoluţiei din decembrie 1989, episoade în care scriitorul concentrează o teribilă furie şi forţă pamfletară.


Cum  a fost „cea mai iraţională aventură literară” în care v-aţi aruncat vreodată, cea a Orbitorului?

Orice om trebuie să facă şi o nebunie în viaţa lui. Eu am făcut mai multe, dar niciuna atât de extremă ca scrierea, în 14 ani şi jumătate, a trilogiei Orbitor. M-a costat un efort cerebral şi emoţional cu care aş fi scris douăzeci de cărţi obişnuite. Aceasta pentru că e o carte holografică, a cărei fiecare pagină tinde să reprezinte, în densitatea ei, întregul.

Şi pentru că e la fel de strâns împachetată ca oasele, carnea, tendoanele, venele şi nervii propriului meu corp. Această carte este portavionul modestei mele flote, cartea în jurul căreia se adună tot ce am scris vreodată. Dacă ea este un eşec, întregul meu scris e un eşec şi, odată cu el, întregul meu proiect existenţial. Oricum ar fi, sunt foarte fericit că am dus amplul meu roman la bun sfârşit. De-acum, o etapă a vieţii mele s-a încheiat şi mă pregătesc pentru alte năzbâtii literare.

 

Prin aripa dreaptă redaţi zborul „fluturelui” dvs.? Ce liman aţi atins atât în dimensiunea umană, cât şi în aceea de creator prin Golgota Orbitorului?

Cred că finalul trilogiei, aşa cum l-am imaginat eu (de fapt, cum cititorul va vedea, sunt două finaluri) este cel corect, cel care trebuia să fie. El mi s-a dezvăluit treptat, pe măsură ce scriam, şi la un moment dat, a devenit inevitabil. Orbitor e un roman în formă de fluture (sau de catedrală), are un corp (sau o navă centrală) şi două aripi, aripi de fluture sau aripi de clădire (navele laterale ale catedralei). În acest al treilea volum am conturat aripa care rămăsese, cea dreaptă, şi într-adevăr trag speranţa că, la sfârşitul acestui volum, cititorul va avea sentimentul că şi-a luat zborul odată cu marele fluture.


Preferaţi să plonjaţi în fantastic din incursiunile autobiografice. Cum poate cosmicul să se resoarbă în lucrurile mărunte?

Cosmosul este în fiecare lucru, oricât de mărunt. Totul e să-l poţi descoperi acolo. Şi omul are instrumentele de care e nevoie pentru asta (omul nu e un burtos care se tâmpeşte în faţa televizorului): inteligenţa, sensibilitatea, poezia, credinţa.

O trusă de scule redutabilă, cu care poate desface lucrurile şi extrage stropul de conştiinţă impersonală din ele. Eu m-am străduit să găsesc această lumină interioară în mine însumi (în cele din urmă, întreg romanul e aţintit spre o scenă din prima mea copilărie, cea din ultima lui pagină).

Pentru asta a trebuit să ignor distanţele artificiale pe care noi, oamenii, le-am aşezat între „realitate” şi „amintire”, „vis”, „halucinaţie”, „viziune”...

De fapt, totul e realitate. În fiecare clipă amestecăm aceste feluri de a trăi. Realiştii biografici, autoficţionali etc. pierd, de fapt, hălci întregi de realitate. Căci realitatea nu e cel mai simplu lucru care ni se întâmplă, ci, dimpotrivă, cel mai sofisticat produs al creierului nostru.

Scopul meu, scriind aceasta carte, n-a fost să-l găsesc pe Dumnezeu sau să-mi găsesc liniştea, ci să scriu un roman bun, de care cititorii să se poată bucura.

Aventura literară a Orbitorului a  avut şi accente mistice? Copilul şi-a găsit liniştea?

Scopul meu, scriind aceasta carte, n-a fost să-l găsesc pe Dumnezeu sau să-mi găsesc liniştea, ci să scriu un roman bun, de care cititorii să se poată bucura. Dacă, prin el, ei se vor simţi mai aproape de ei înşişi, de Dumnezeu sau de semeni, asta e treaba lor. Cred că un scriitor îşi depăşeşte atribuţiile când devine un mistic, un justiţiar, un moralist etc. În cărţile lui pot exista şi mistică, şi morală, şi orice, de fapt. Dar totul trebuie subordonat esteticului, căci, în definitiv, judecata supremă a unei cărţi constă în banalul „mi-a plăcut” sau „nu mi-a plăcut”.

 

Aţi avut vreun model în structurarea celor trei volume? Cum le-aţi „legat” peste timp?

N-am avut, din câte-mi dau seama, vreun model conştient. Dar, bineînţeles, tot ce-am citit vreodată m-a influenţat, mi-a tras scrisul într-o parte şi-n alta. Aş putea totuşi spune că, mai mult decât influenţele literare, au contat, în construirea acestui roman, lecturile mele de fizică cuantică, de topologie, de biologie şi fiziologie cerebrală. Lor le datorez eşafodajul teoretic, atât cât e, al acestei carţi. Dintre scriitori, Proust, Joyce, Blecher şi câţiva sud-americani au însemnat mult pentru mine şi-i pot trece la capitolul „influenţe”.

 

Ce relaţie aţi stabilit cu receptorii Orbitorului? Ce înseamnă „injectez, în mintea visătoare a cititorului, jumătate din codul meu genetic"?

Cartea care e în mintea scriitorului nu va fi citită de nimeni, niciodată. Fiecare cititor îşi face, de fapt, propria lui carte, punând la un loc paginile scrise şi propria lui memorie afectivă. Dacă eu scriu „era seară”, cititorul nu-şi evocă seara din mintea mea, ci una dintre cele trăite de el. Orice carte e, deci, o colaborare dintre mintea scriitorului şi cea a cititorului. Dacă scriitorul e genial, iar cititorul imbecil (sau invers), nu iese nimic, cartea e de la început ratată. Un mare scriitor are nevoie de mari cititori pentru ca romanul lui să prindă cu adevărat viaţă.

E teribil de greu să îmbini extremele, mizerabilul şi sublimul, şi totuşi întregul să rămână viabil.

Atmosfera din vremea lui Ceauşescu vă urmăreşte în paginile Orbitorului. Cât de tare v-a marcat trăirea lui?

Nu cine ştie ce. Eram atât de obsedat de literatură în „iepoca” de tristă amintire, că tot restul nici nu mai conta. Am stat şi eu la cozi ca tot omul, am mers pe scara autobuzelor în miez de iarnă... Dar credeam că aşa trebuie să trăiască oamenii. Şi cum orice ţinea de confortul meu mi se părea vulgar şi insignifiant, nu mă deranjau prea tare frigul, foamea şi întunericul.

Câtă vreme aveam o foaie şi un creion, îmi puteam scrie amărâtele mele de poezii şi pe o plută în mijlocul oceanului. Abia după ce oroarea a trecut mi-am dat seama de amploarea ei. M-am trezit teribil de greu la viaţa civică. Cred că a fost o consecinţă a infantilizării generaţiei mele. Aici, în Orbitor, volumul III, încerc şi eu să dau seamă de ce am trăit, ca gâsca prin apă, în acele vremuri inumane.

 

Ce înseamnă realismul lui Mircea Cărtărescu? În trilogie aţi sacrificat sau aţi salvat epicul?

Volumul trei e într-adevăr mai epic decât celelalte două, pentru că e şi mai mare. Fără un schelet epic, el s-ar fi surpat prin propria sa greutate ca o meduză pe nisip. Această osatură epică e dată aici de povestea anilor comunismului şi mai ales de cea a Revoluţiei române din decembrie 1989.

Aici am concentrat toate rezervele mele de furie şi toată forţa mea pamfletară. Cartea asta e şi un portret, mă tem că deloc flatant, al lumii româneşti dintotdeauna şi mai ales al celei din anii comunismului. Dar epicul nu apare brusc, deus ex machina, în acest volum: volumul II a fost mai epic decât primul, iar al treilea a prelungit această tendinţă. M-am amuzat să inventez poveşti de toate felurile, în toate registrele. Dificultatea a fost să le pot îmbina pe toate şi să le-ndrum către un final coerent. E teribil de greu să îmbini extremele, mizerabilul şi sublimul, şi totuşi întregul să rămână viabil.

 

Scrieţi textele la calculator sau de mână?

Scriu ficţiune doar de mână, în caiete, scriu doar dimineaţa, cam două ore pe zi. Textele mele sunt curate, nu revin aproape deloc asupra lor.

 

Aţi declarat că vă simţiţi excedat de problematica unui Nobel.

Ei da, revenim, în fine, la oile noastre. Avem în ultimul timp un interes susţinut pentru acest premiu, la concurenţă cu isprăvile cuplului Columbeanu. Cum se poate, un neam atât de mare şi de dotat natural ca al nostru să nu aibă şi el, acolo, măcar un premiant Nobel, de prăsilă? Uite că se poate şi putem noi face previziuni, anchete şi pariuri până la loc comanda, că prin asta nu-l aducem nici cu un milimetru mai aproape.

Hai să lăsăm comitetul Nobel să lucreze în linişte şi vom vedea ce-o să mai fie. Dar vreau totuşi să adaug că am fost emoţionat de faptul că la recentul Târg de carte, câţiva cititori m-au considerat şi pe mine demn de acest premiu. Ţin să le mulţumesc aici, cu toată modestia, şi să le promit singurul lucru pe care-l pot promite: că voi încerca să rămân eu însumi şi de-aici înainte.

 

30 de interviuri eveniment,
Editura Tritonic, București, 2008

 

 

Care este reacția ta?

like

dislike

love

funny

angry

sad

wow