Cu Dumnezeu pe tastatură

Preotul Iulian Nistea, paroh al Bisericii Ortodoxe Române din Paris, sparge tiparul preotului învăluit în desuetudine. El este deja cunoscut în lumea internauţilor prin numeroase siteuri ortodoxe realizate în română şi în franceză. A înfiinţat Asociaţia OrtodoxRoNet, www.ortodoxronet.org, prima şi singura asociaţie a webmasterilor ortodocşi din România.

Feb 4, 2024 - 13:41
 0  138

Cu o înţelegere a ortodoxiei, modernă şi adaptată zilelor noastre, preotul, născut în 1972 la Alba-Iulia, povesteşte despre drumul său spiritual, vorbeşte despre românii din Paris şi explică cum internetul poate fi folosit drept instrument al bisericii.

Aţi urmat Facultatea de Matematică, deşi tatăl dvs. este profesor de limba română în Alba Iulia. De ce aţi ales matematica?

Tata, Cornel Nistea, care e profesor şi scriitor, mi-a transmis de mic gustul pentru literatură. Dar întâmplarea a făcut să descopăr la 13 ani matematica şi  mai ales şahul, de care am fost nedezlipit tot liceul. Pasiunea aceasta pentru matematici nu are însă nicio legatură cu aritmetica (în fapt, orice matematician are o problemă când îl intrebi cât fac 8 ori 7...), ci e un ceva ludic, misterios şi pe alocuri filozofic...

 

Care a fost drumul întru revelarea ortodoxiei? A fost greu să ajungeţi la miezul acesteia?

E ciudat: dacă stau şi mă uit în urmă, văd că descoperirea aceasta a matematicii coincide ca timp cu o anumită revoltă împotriva religiei, revoltă poate tipic adolescentină, nu ştiu... Sigur, ca pe mulţi dintre tinerii generaţiei mele, m-a învaţat şi pe mine bunica Tatăl nostru şi Înger, îngerelul meu; pe care le spuneam în fiecare dimineaţă şi seară. În copilărie, mergeam cu bunica la biserică, când eram la ţară. Apoi, pe la 13-14 ani, am început să-mi pun întrebări. Şi cum răspunsuri valide erau greu de găsit în acele vremuri, am sfârşit prin a abandona creştinismul şi religia. Cred însă că acestă contestare a creştinismului corespundea, în fapt, unei căutari spirituale. Firul acestei căutari a continuat apoi în matematici şi în filozofiile orientale. Cu timpul, pe căi foarte ocolite, am reajuns la Biblie şi mai ales la Noul Testament.

 

Cum L-aţi găsit sau, mai bine zis, cum aţi fost regăsit de Dumnezeu?

În anul I de matematici, (anul 1990, cred) la Cluj Napoca, într-un moment sufletesc dificil, am fost „găsit de Dumnezeu”. Sunt lucruri care nu se pot povesti, fiindcă dacă se povestesc, îşi pierd tot miezul tainic şi devin fade. Spun doar că într-un moment de criză interioară (criză vine din grecescul krisis, care înseamnă judecată), Dumnezeu s-a revelat inimii mele, deloc spectaculos pentru o privire exterioară, dar lăsând o pecete de neşters sufletului. Încet-încet, într-un an şi ceva, împreună cu un prieten, tot matematician, am ajuns înapoi la creştinism şi la Ortodoxie. Cum căutarea a urmat acestei regăsiri de care vorbeam mai înainte, cred că ea avea şi ceva intelectual. Astfel am trecut prin diferite stadii de interes: martorii lui Iehova, protestantism, catolicism; ortodoxia îmi displăcea pentru fastul ei ritual şi opulenţa veşmintelor preoţeşti... Cam atunci (în 1992) am citit Jurnalul fericirii şi Părintele Nicolae Steinhardt a rămas definitiv un fel de duhovnic interior, care mi-a ghidat viaţa prin scrierile şi lecturile sale favorite (Simone Weil, G.K. Chesterton, Ileana Mălăncioiu etc.), deşi el era deja mort din 1989.

 

Aţi renunţat la matematică...

În acest moment (anul 1992), am început să nu mai văd sensul studiilor de matematică: taina ludică a matematicilor a fost împlinită de Taina cea Mare, Hristos însuşi, Care tinde să fie „tot în toate”. Am abandonat Facultatea de Matematică în anul II de studii şi am făcut Teologie Ortodoxă, întâi la Sibiu, apoi la Bucureşti. Am intrat treptat într-o altă lume, cea teologică, cea bisericească, cea mănăstirească, o lume care e când „tinda raiului” (cum numeşte mănăstirea Pr. Teofil Părăianu), când o ,,icoană spartă a Împărăţiei Cerurilor”.

 

Scrieţi şi poezii, iar multe dintre ele au fost publicate în reviste ale Uniunii Scriitorilor. Cum înţelegeţi literatura şi poezia din perspectiva teologică?  Se influenţează o latură pe cealaltă?

Bine ziceţi că scriu şi poezii, pentru că poet nu mă consider nicidecum. Iar dacă am publicat câteva dintre ele, este pentru că prietenii din lumea literară mi-au cerut să o fac...

Personal, nu îndrăznesc să judec literatura din perspectiva teologică, deşi privirea iubirii lui Hristos se odihneşte peste toate cele care există, inclusiv asupra creaţiei artistice. Mă fascinează creaţia artistică, dar nu uit că ea este, până la urma urmei, una omenească. Ea are valoarea ei. Să ne gândim însă, în această lume, ce valoare mai poate avea o icoană a lui Hristos în momentul când chiar vom fi faţă către faţă cu Hristos?! Sau ce valoare mai poate avea un minunat peisaj de Monet în momentul în care lumea va fi transfigurată de energiile Dumnezeirii?! Toată creaţia artistică este un fel de icoană a creaţiei lui Dumnezeu, dar ea este omenească şi temporală, adică imperfectă şi trecătoare.

Apoi creaţia artistică este una individuală sau personală - ţin mult la această distincţie între individual şi personal. Creaţia artistică este cu atât mai autentică cu cât ţâşneşte dintr-o relaţie personală, de iubire, cu Dumnezeu, cu oamenii, cu natura şi cu atât mai neadevărată, cu cât ea se naşte din individualism şi egoism.

Sigur că talentul e altceva, dar nici el nu e totul. Se poate întâmpla să vedem creaţii artistice autentice, dar nu foarte talentate şi la celălalt pol, artişti talentaţi, care transmit vidul lor relaţional, ceea ce e tragic, dar nu fără valoare.

 

 De unde vine deschiderea dvs. spre internet?

Când am terminat Teologia, în 1996, IPS Andrei de la Alba Iulia m-a luat la Arhiepiscopie, mai întâi ca bibliotecar, apoi ca secretar ori ca redactor al lunarului oficios. Prin 1996 am descoperit deci lumea internetului, pe care, pot să spun, o cunosc destul de bine astăzi, din interior şi pentru că am trecut prin toate fazele, inclusiv cea de „addicted”, de dependent de internet, am îndrăznit să vorbesc de mai multe ori în ultimii ani, la radio sau în diferite publicaţii, despre această problematică. În 1996, ortodoxia era aproape inexistentă pe net-ul românesc: exista un singur site, cel al lui Dragoş Chirică (student în matematici la o mare universitate din USA), şi niciun grup de discuţii pe teme religioase în româneşte. Aşa că am pescuit câţiva interesaţi şi am creeat forumurile Religie-Teologie-Spiritualitate şi Dialog catolic-ortodox, apoi site-ul www.nistea.com, întâi ca un site personal, apoi ca o pagină de spiritualitate ortodoxă. Sutele de scrisori de mulţumire pentru acest site m-au încurajat să continui, şi alte siteuri au văzut lumina zilei între timp: www.egliseroumaine.com, www.echo-orthodoxe.net, www.orthodoxesaparis.org, www.egliseorthodoxe.com, www.calendar-ortodox.ro etc.



Ce înseamnă internetul ca loc de prezeţă a Ortodoxiei?

Sunt preoţi care demonizează internetul şi îl numesc infernet... Eu cred că internetul este o unealtă, neutră în sine, ca orice unealtă. Totul depinde de utilizator. E ca şi un cuţit: cu un cuţit poţi să tai pâine sau poţi să tai gâtul cuiva. La fel, valoarea internetului e dată de felul în care ne folosim de el: el poate să fie purtător de frumos sau, dimpotrivă, purtător de urâciune; se poate să ne îmbogăţim sufleteşte prin Internet, după cum se poate să ne întărim lanţurile patimilor. Astăzi, din ce în ce mai mult, internetul intră în viaţa noastră, aproape vrem-nu-vrem. Şi-atunci, trebuie să fie o prezenţă ortodoxă, o prezenţă a frumosului, care să compenseze măcar puţin toată mizeria pe care comercianţii urâciunii o propun ochilor şi minţii pe internet.

 

Cum aţi ajuns să slujiţi la Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail din Paris?

Fiecare are traiectul lui unic, care conţine taina lui Dumnezeu.

Nu mi-am propus să ajung la Paris. Mitropolitul Iosif al Europei Occidentale şi Meridionale e cel care mi-a propus, acum trei ani, să mă hirotonească preot pentru comunitatea ortodoxă română din Paris. Propunerea cădea într-un moment de cumpănă pentru mine şi am acceptat.

Acum, dacă mă uit la prezent (nu la trecut!), îmi zic că a fost cu adevărat voia şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care a pus punct unui capitol zbuciumat, de cautări. O căutare a locului propriu pe care acum, ca preot şi duhovnic, o văd la mulţi tineri: o cruce grea a timpurilor tulburi în care trăim.

Biserica Româna din Paris avea nevoie grabnică de un preot, aşa că am fost trimis aici, într-un loc atât de preţios pentru exilul românesc (de toate felurile) din Occident.

 

Povestiţi-mi câte ceva despre istoricul parohiei din Paris în care slujiţi.

Istoria acestei parohii româneşti din Paris începe deja cu înfrângerea Revoluţiei din 1848, când miniştri revoluţionarii au trebuit să se expatrieze ca să scape de condamnare. Printre aceştia se afla şi Arhimandritul Iosafat Snagoveanul, care a fondat, în 1853 la Paris, prima parohie românească din exil şi una din primele parohii ortodoxe din Occident. În 1882, guvernul regal al României cumpăra, cu ajutorul tuturor familiilor boiereşti româneşti din acea vreme, biserica de azi, monument istoric de secol XIV, în inima Cartierului Latin, la doi paşi de Catedrala Notre-Dame de Paris. Multe familii boiereşti (între care şi familia Cuza) au fost foarte aproape de biserică şi i-au donat mai multe obiecte de cult. De peste mai bine de 120 de ani, aici se fac slujbe ortodoxe în limba română.

 

Cioran, Ionescu, Brâncuşi au fost enoriaşi ai acestei biserici. Aceşti artişti s-au şi integrat spiritului bisericii?

Biserica din inima Cartierului Latin a fost nod de spiritualitate ortodoxă şi de cultură românească în Occident, precum şi o tribună a rezistenţei politice împotriva comunismului. Constantin Brâncuşi ajuta la altar ca diac – îi dădea preotului la mână cădelniţa şi lumânările.

În anii de după război, Mircea Eliade a devenit consilier al Bisericii şi a participat activ la viaţa comunităţii.

Cioran a frecventat biserica în primii lui ani la Paris: mai apoi s-a depărtat, poate nu atât pentru că s-a depărtat de Dumnezeu (caietele lui arată o zilnică luptă interioară), ci mai ales pentru că îi displăceau bârfele şi intrigile româneşti...

Eugen Ionescu, deşi nu a fost epitrop (consilier al bisericii), participa regulat la slujbe. La înmormântarea lui în Biserica Română din Paris, au participat intelectuali de mare ţinută, academicieni, precum şi Regele Mihai. Ionescu este foarte respectat în Franţa, se învaţă la şcoală.

 

Cum îi percepeţi pe enoriaşii exilaţi care se adună în biserica din Cartierul Latin?

După momente dificile în timpul comunismului, azi parohia este mărită de „noul exil social”, care s-a alăturat „vechiului exil politic”. Oameni simpli, veniţi în Franţa să lucreze cu braţele (în construcţii, cei mai mulţi), umplu biserica în fiecare duminică, şi implacabilitatea istoriei face ca ei să se roage cot la cot cu membri ai marilor familii boiereşti româneşti, cu oameni politici cunoscuţi pentru rezistenţa lor anticomunistă, cu intelectuali de seamă şi cu studenţi stabiliţi aici ori aflaţi temporar la Paris. Enoriaşii acestei biserici nu au deci un „profil” anume. Sau trăsătura lor comună este aceea că toţi trăiesc dificultatea vieţii departe de ţară (chiar dacă fiecare o trăieşte în mod diferit şi pentru motive diferite), într-o cultură, civilizaţie, uneori atât de diferită de cea românească încât unii pur şi simplu nu i se adaptează niciodată. Mulţi dau mărturie: „...când eram acasă, în România, nu prea mergeam pe la biserică. Numai acum, de când sunt aici, vin în toate duminicile şi sărbătorile”.

 

Românii de la Paris trăiesc o dramă a dezrădăcinării? Ce faceţi pentru a-i ajuta?

Trebuie să avem înţelegere faţă de românii din Occident, care trăiesc drama dezrădăcinării. Au nevoie de cultura lor, de limba lor, ca de aer. Aşa că noi, în parohia noastră, facem aproape toate slujbele în limba română şi încercăm să-i mângâiem pe oameni cu câte o expoziţie sau cu câte un concert care să-i transpună acasă. Aşa am găzduit în ultimii ani mai multe expoziţii de icoane ale unor artişti din România, ori expoziţia De dragul Părintelui Paisie a grupului Teognost din Cluj-Napoca, precum şi mai multe concerte: Ştefan Hruşcă, Tudor Gheorghe, grupul psaltic Stavropoleos, grupul Byzantion şi altele (a se vedea: http://www.egliseroumaine.com)

 

Cum petrec românii din Paris sărbătorile religioase?

În biserică încap vreo 500 de persoane. Dar de Paşti vin peste 2000 de oameni. Poliţia din cartier ştie şi toate străduţele care dau la biserică sunt închise pentru maşini în noaptea de Paşte ortodox. Oamenii umplu mica piaţă din faţa bisericii şi toate străduţele care dau în ea. Atmosfera dintre oameni e „ca acasă” – poate emoţia şi trăirea să fie şi mai intense din cauza exilului pe care-l trăiesc oamenii zi de zi. Vecinii (francezi) privesc de pe geamuri sau balcoane.

 

Internetul ortodox este un liant pentru unirea ortodocşilor?

La Paris, internetul ortodox mai are şi o altă dimensiune: aceea de a contribui la cunoaşterea şi unirea ortodocşilor între ei – căci aici comunităţi ortodoxe româneşti, greceşti, ruseşti, sârbeşti, bulgăreşti, francofone, trăiesc destul de separat, fără să se cunoască unii pe alţii, fără să ţină prea mult seama unii de existenţa altora. Aceasta situaţie e dureroasă şi neconformă credinţei creştine. Încercăm deci să facem ceva şi în acest sens, fie pe internet (prin grupul şi siteul wwww.orthodoxesaparis.org de exemplu), fie în viaţa reală (cateheze sau conferinţe comune mai multor parohii), deoarece ceea ce este de preţ din ortodoxie depăşeşte caracterul ei naţional (fără să-l dispreţuiască). Un sfânt sau un teolog mare este recunoscut de toţi, de orice neam ar fi. În mai multe rânduri a venit la Paris, la invitaţia comunităţii ortodoxe româneşti, marele teolog ortodox Christos Yannaras: el grec, invitat de români, a vorbit în franceză, pentru toţi ortodocşii din regiunea pariziană. Frumos, nu-i aşa?!

  30 de interviuri eveniment,
Editura Tritonic,  București, 2008

Care este reacția ta?

like

dislike

love

funny

angry

sad

wow