Emil Brumaru: ,,Când scrii, numai atunci trăieşti”

Infernala Comedie, cu versuri din 1978, reprezintă însă numai o etapă din creaţia lui Brumaru: cel care se alintă cerşetorul de cafea şi-a reeditat Opera poetică.

Nu prea mai daţi interviuri. Ca să parafrazez un vers de-al dvs. din tinereţe care mi-a plăcut, de ce aţi rămas atâta de tăcut?

Îmi vine din ce în ce mai greu să răspund la interviuri. Am tendinţa să ocolesc întrebările pe care mi le pun alţii, în fond binevoitori, afectuoşi chiar. Nu am reuşit să răspund nici măcar la cele pe care mi le pun eu singur, în ultimul timp, cu insistenţă, cu exasperare... Că, uite, se duce naibii viaţa!... Şi ce am făcut?

Aţi publicat Opera poetică în 2003, două volume care conturează un univers original şi exotic, proaspăt şi cald, deopotrivă. Ce resorturi ale fiinţei se îmbină, se fărâmă şi se topesc în creuzetul cu poeme?

Cred că atunci când scrii versuri, când zburzi printre cuvinte, când te joci periculos de uşor cu ele, le mângâi, le pipăi, le miroşi, le auzi în tine, le vezi înşirate pe hârtie... Mă obsedează din copilărie fragilitatea ameninţătoare a plaselor de păianjen... Mă rog, cred că atunci când scrii, numai atunci, dar strict numai atunci trăieşti... Restul e o documentare, pe viu, desigur... Un soi de tăvăleală de care, mai târziu, reuşesti câteodată numai să-ţi aminteşti...

În Infernala Comedie,  publicat la Editura Brumar din Timişoara, descrieţi prin cuvinte fruste, un sex de-a dreptul grobian. Nu se pierde esteticul în această reprezentare imagistică primară? 

Infernala comedie, scrisă în 1978, s-a încadrat firesc în ceea ce aş putea numi, de-abia acum, proiectul meu, inconştient în mare măsură pe atunci, de a folosi toate cuvintele posibile ale limbii române... O întrebuinţare a lor neforţată, cât mai plauzibilă, cât mai necesară, mai motivată estetic... Dacă pot să zic aşa, fără să enervez la creieraş pe nimeni...

Unele reporteriţe, mai fundamentaliste, ar zice că desacralizaţi femeia...

Departe de a fi o desacralizare a femeii, era, s-a voit a fi, cel puţin în intenţie şi în putinţa de realizare, un major elogiu care implică absolut toată anatomia şi fiziologia Iubitei Ideale...? Păi, dacă o iubeam, nu însemnă că-i adoram şi grotesc-fastuoasa defecaţie-n brusturi, şi feerica micţiune irizată-n sufletul meu, de micşunea bălegată de-o dragoste necondiţionată, nestăvilită de prejudecăţi şi fleici pasagere? Pudibondocii mă oripilau, vampirizdele mă extaziau!!! Speram să irit doar pe cei care meritau să fie scoşi puţin din ghete!

Poemele dvs. aduc cuvinte noi, care, cu ironie şi autoironie, sparg tabuuri şi prejudecăţi. Autenticitatea asta extremă nu presupune riscuri?

Visul meu secret a fost să-l combin cumva pe Sade cu Sadoveanu... mai adăugând şi un soi de umor, de altfel intrinsec, celor vreo cinci-şase cuvinte atât de blamate, dar atât de uzate în neuronul oricui... În fond, în limba franceză, nimeni nu se mai sperie de chestii de genul ăsta... Şi dacă e să fiu sincer până la capăt, cred că nici nu-i o prea mare scofală în povestea cu tabuurile... Mai degrabă se dă o notă proaspătă, se mai spală silaba la vocală când, ca la ţară, în loc de păpădie se zice, nu mint, curul-găinii! Nu? Ca să nu mai amintesc de opintici, nişte ciuperci mici şi veşnic puse pe erecţii sculative în iarba tandră a peisajului mioritic... aşa... ca în pastelurile unui Alecsandri ce nu halea viagra... era de-ajuns ca juna Rodica să treacă, voioasă, pe lângă junii secerători... purtând cofiţa cu apa rece... Hm, gagiii ăştia, strămoşii, care va  sa zică, ştiau ei ce ştiau!!!

30 de interviuri eveniment,
Editura Tritonic, București, 2008