Norman Manea sau scriitorul din exil...

Deşi mai puţin cunoscute marelui public din România, scrierile lui Norman Manea au fost traduse în zeci de limbi şi au obţinut numeroase premii internaţionale, inclusiv Premiul MacArthur, supranumit „Nobelul american”, şi Premiul internaţional de literatură Nonino.

Norman Manea povesteşte despre cum este să fii scriitor în exil, despre tema Holocaustului, frecventă în literatura lui, despre România, români şi Bucovina, pe care a vizitat-o în 2004 în deplin anonimat. În aprilie 2008, scriitorul Norman Manea a primit titlul de Doctor Honoris Causa atât din partea Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj cât şi din partea Universităţii Bucureşti. Norman Manea, care s-a stabilit din 1986 în Statele Unite,  rămâne cel mai tradus scriitor român din străinătate.

 

După lagărul copilăriei în Transnistria şi patru decenii de  comunism, cum aţi resimţit experienţa exilului?

Am amânat cât am putut şi mai mult decât am putut această plonjare în neant. Trauma exilului a însemnat însă nu doar răvăşire, ci şi pedagogia supravieţuirii şi a înnoirii. Dar nebănuit şi esenţial dar al destinului, exilul m-a obligat să-mi scrutez din nou premisele, pre-judecăţile, potenţialităţile dintr-o altă perspectivă. Sunt recunoscător hazardului pentru această traumă.

 

În romanele dvs. revine obsedant tema originii evreieşti, iar cele patru nuvele din cartea Fericirea obligatorie sunt o antologie a disperării. Cât de mult refulaţi în literatură experienţa Holocaustului?

Romanele nu sunt monografii etnografice sau antropologice ale unei comunităţi etnice. Literatura focalizează dintotdeauna asupra individului esenţa omenescului însuşi. Cărţile mele vorbesc despre România, comunism, teroare, mizerie şi suspiciune, iubire şi moarte, dar mai ales despre individul agresat de istorie. Destinul evreiesc, oricât de complicat sau tragic ar fi, nu este, până la urmă, decât o exacerbare a destinului uman, reafirmând, de altfel, şi o persistentă forţă constructivă. Am avut dovezi că cititorul de oriunde şi-ar putea regăsi măcar unele dintre întrebările proprii în aceste cărţi.

Dacă disperarea ar fi să fie tema unificatoare a tenebrelor comunismului din Fericirea obligatorie, ea acţionează totuşi ca forţă de rezistenţă, ca focar al integrităţii morale. Eroii acestor nuvele nu se livrează, neputincioşi şi zdrobiţi, sistemului care-i oprimă, ci încearcă, cu disperare şi în ciuda disperării, să reziste, să-şi păstreze suflul şi sufletul.

Am scris relativ puţină proză şi mai curând codificată despre Holocaust. Este un subiect de care mă apropii cu mare greutate. Scriu mai uşor despre comunism şi exil.

 

România v-a devenit într-adevăr indiferentă?

România, români sunt termeni pentru antropologi, mai curând, sau pentru ştiinţe politice sau pentru tribunii patriotismului. La fel ca evreii, americanii, irlandezii, ungurii... referinţe globale, suspecte. Identitatea comprimată a unei colectivităţi ignoră entitatea eului, individualitatea. Dacă ţi-e dor de România, ţi-e dor de românii de care te simţi aproape.


„În 2004, în primăvară, am fost în Bucovina. O vizită tainică, despre care nu a ştiut nimeni, în afară de mama mea, înmormântată în cimitirul din Suceava”.


Vă e dor de Bucovina?

Dacă ţi-e dor de Bucovina, ai nostalgia unui peisaj devenit interior, sufletesc, pe care-l porţi cu şi în tine şi atunci când priveşti Hudsonul sau munţii Elveţiei.

La începutul volumului Întoarcerea huliganului, un prieten american încearcă să înţeleagă de ce nu am vrut să părăsesc România şi de ce, la zece ani de la prăbuşirea dictaturii, nu voiam să mă întorc. Răspunsul meu: pentru că România nu mi-a devenit încă indiferentă.

În 2004, în primăvară, am fost cu o echipă de filmare germană în Bucovina. O vizită tainică, despre care nu a ştiut nimeni, în afară de mama mea, înmormântată în cimitirul din Suceava... Am intrat la frontiera actuală cu Ucraina, venind de la Cernăuţi, am rămas vreo trei zile. Superbul peisaj de la Moldoviţa, amintirile care m-au copleşit în parcul din Rădăuţi, unde am trăit doi ani de absolută fericire, la întoarcerea din Transnistria, emoţia celor câtorva ore sucevene au fost un prilej de retrospectivă şi reculegere.

 

Cum resimţiţi faptul că în România vă aflaţi într-un con de umbră?

Mă preocupă mai mult ce mai am de scris decât acest contrast. Cine ar fi totuşi interesat să scruteze contradicţiile, locuind disjuncţia de care pomeniţi, ar descoperi, bănuiesc, semnificative revelaţii.

 

Trăiţi în New York şi continuaţi să scrieţi în limba română. De ce această disociere?

Disocierea se explică prin biografie. Am amânat excesiv plecarea din ţară. Efortul de adaptare, inclusiv lingvistică, în Statele Unite, a fost turbulent, copleşitor. Trăiesc astăzi, desigur, şi în engleză. Sunt profesor universitar, lucrez tot timpul în engleză. Nu pot risca însă literatura într-o limbă învăţată târziu. Eul profund locuieşte în limba română, acolo îşi caută expresia.

 

Aţi mai scris Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul şi Anii de ucenicie ai lui August Prostul. Cum aţi structurat aceste volume de eseistică?

 

Despre Clovni reia ediţia americană din 1992, publicată în România în 1997, la Editura Biblioteca Apostrof. Volumul conţine şi cele două texte mult atacate într-o parte a presei româneşti: Felix culpa, despre Memoriile lui Eliade, şi Incompatibilităţile, despre jurnalul lui Sebastian. Având în vedere stilizarea conjuncturală  - „Intrarea în Europa!” - care a schimbat recent discursul public şi face ca azi să nu-i mai recunoaştem, uneori, pe cei care scriau prin anii '90 în presă, am eliminat câteva post-scriptum-uri polemice, vizând temele şi tonalitatea pamfletară de imediat după 1990.

Volumul Anii de ucenicie a fost, la data primei ediţii, în 1979, receptat ca o curajoasă punere sub acuzare, fie şi parţial codificată, a sistemului. La recitire, în şpalt, am trecut prin momente de descumpănire. Ceea ce părea atunci scandalos, frânturile de adevăr răzbind spre lumina tiparului ca mici proiectile de trotil, deveneau, post-factum, anodine, prin banalizarea ulterioară a adevărului. Am simplificat ici-colo, am şi scurtat puţin textul. Sper ca valoarea, măcar documentară a acestei mărturii, atestând îndârjirea de a nu ceda clişeului politic opresiv şi hilar al unei autorităţi odioase, să aibă totuşi importanţă şi ecou.

Cele două volume comunică, peste ani şi locuri, prin vârstele de creaţie ale autorului. Se regăsesc într-o aceeaşi obsesivă temă a burlescului în care, inevitabil, se converteşte tragismul existenţei şi intensitatea creaţiei. Apariţia lor simultană, azi, relevă o convergenţă a căutărilor.

 

În aprilie 2008 v-au însoţit în România, doi buni prieteni: Orhan Pamuk şi Antonio Tabucchi. Cum s-au clădit aceste prietenii?

Orhan Pamuk şi Antonio Tabucchi au venit în România datorită mie şi mă bucur că am fost toţi împreună aici. Atât pe Orhan, cât şi pe Antonio i-am cunoscut, mai întâi, din cărţi. Din Mă numesc Roşu al unuia, din Pereira declara (Susţine Pereira) şi Requiem, ca şi din scrierile despre Pessoa ale celuilalt. I-am invitat apoi, pe fiecare, la cursul meu Maeştri contemporani, de la Bard College, unde au mai participat, printre alţii, şi Bellow, şi Roth, şi Vargas Llosa, şi Edna O’Brien, şi Kadare, şi alţii. M-am înţeles bine cu amândoi, atât în clasă, cât şi în afara ei, iar cu Antonio am devenit prieteni apropiaţi. Ambii sunt scriitori de mare originalitate, creatori de universuri literare inconfundabile şi captivante. Ambii au înfruntat clişeele politice, corupţia şi închistările mintale ale concetăţenilor şi oficialităţilor din ţările lor. Pamuk nu este nici expatriat, nici imigrant. El are un contract pe 5 ani la Columbia University şi trăieşte o parte din an la New York. Domiciliul său este Istanbul, oraşul pe care îl iubeşte şi în care şi-ar dori să trăiască, dar fără tracasările şi primejdiile care îl urmăresc azi. Tabucchi trăieşte şi la Paris, şi în Portugalia, a doua sa ţară şi patria soţiei sale, dar are şi un domiciliu italian, fie şi pasager.

 

Aţi călătorit prin ţară cu Antonio Tabucchi. Unde aţi mers prima dată?

În Bucovina, la Siret. Ne-a însoţit o echipă a televiziunii române şi o fotografă italiană care a realizat imagini de pe traseu, pentru un album al cărui text va fi scris de Antonio şi de mine. Bucovina mi-e familiară şi de-abia am aşteptat să revăd tot ce am lăsat acolo, iar Maramureşul despre care am auzit tot soiul de minunăţii l-am văzut pentru prima dată.

 

În lumea noastră contemporană, care este „a cincea imposibilitate“, despre care aţi scris şi aţi vorbit în conferinţa de la Colegiul Noua Europă?

A cincea imposibilitate a preluat titlul dintr-un scurt eseu al meu apărut şi în limba română. Porneşte de la un text al lui Kafka despre cele 4 „imposibilităţi“ ale unui scriitor evreu (mai exact, ale lui Kafka însuşi) de a scrie în limba germană în care, cum ştim, în pofida unor astfel de „imposibilităţi“ Kafka a creat una dintre cele mai tulburătoare capodopere ale prozei moderne. Am adăugat o a cincea imposibilitate, cea a exilului, la care Kafka gândise adesea şi pe care, în ultimii 20 ani, eu o trăiesc zilnic. Volumul care a apărut în Italia, în 2006, conţine fragmente de interviuri şi eseuri narative despre migraţia scriitorului, care sunt de la „un ţărm la altul“, de la cel al ţării şi limbii în care

m-am născut şi am trăit cea mai mare parte a biografiei, la necunoscutul şi incertitudinile exilului.

 

Rănile şi traumele istorice sunt vindecabile? Cum priviţi ce s-a întâmplat în Kosovo?

Chestiunea este dacă aceste răni sunt doar „istorice“ sau reînnoite, din nou şi din nou. Marea dezbatere naţională din Germania de după 1968 este o experienţă exemplară asupra efectelor pozitive pentru un popor care îşi asumă, până la urmă, o analiză profundă a fisurilor din psihicul naţiunii, a impulsurilor tenebroase şi morbide, a dezastrelor ciclice din evoluţia ţării. Şi Japonia postbelică a suferit o transformare radicală, şi Italia. Fostele ţări comuniste sunt abia la începutul unui proces de relativă normalizare, stimulată şi de apartenenţa la Comunitatea Europeană. Să sperăm că efectele vor fi cele dorite. Kosovo a fost un punct conflictual nu de azi, de ieri. Estul şi Vestul au în faţă primejdii mult mai mari decât Kosovo.

 

Cum explicaţi tristeţea din spatele zâmbetului unui clovn?

Este o suferinţă care s-a instruit înţelept în candoare infantilă şi a găsit lecţia de modestie şi decenţă prin umor, ultima eschivă şi terapie.

 

30 de interviuri eveniment,
Editura Tritonic, București, 2008

 

Citeste si:

Norman Manea: Acasă nu mai este nicăieri