Bacovia. Omul din spatele pseudonimului

Pe strada ce acum îi poată numele, la numărul 13 se află locuinţa în care Bacovia şi-a petrecut mai bine de două decenii din viaţă, un spaţiu muzeal cu un destin fericit, deopotrivă locuinţei ce a aparţinut lui Vasile Alecsandri, aflată într-o stare de degradare avansată. Printre clădiri cu iz interbelic şi construcţii moderne mastodont, se ridică timid imobilul achiziţionat de părinţii poetului, Dimitrie şi Zoe Vasiliu în 1906. Clădirea ce datează de la finele secolul al XIX-lea a fost deschisă vizitării în 1971, cele cinci încăperi expunând aproximativ 400 de obiecte provenite din donaţii şi achiziţii de la membrii familiei poetului.

,,Aici m-am simţit la mine acasă!”

Vestibulul deschide un punct documentar, o încăpere ai cărei pereţi sunt tapetaţi cu fotografii ale locurilor prin care s-a perindat Bacovia, pagini ale revistelor înfiinţate de acesta, ,,Ateneul Cultural”, ,,Plumb” şi ,,Orizonturi noi”, în centru fiind amplaste vitrine cu manuscrise şi  o parte din primele ediţii ale volumelor de poezii. În aceeşi încăpere am aflat că viaţa lui George Bacovia în această clădire a început la vârsta de 19 ani, pe când dovedise deja o maturitate poetică, scrisese majoritatea poeziilor ce vor alcătui primul volum ,,Plumb”, debutase pe scena literară în cadrul cenaclului Macedonski la Bucureşti şi era înscris la Facultatea de Drept de la Iaşi. Croncănitul ciorilor, suspinele de dor ale Parcului Trandafirilor ori solitudinea camerei de lucru l-au chemat tot mai adesea în târgul provincial asfel încât la vârsta de 30 de ani termina studiile şi se înscrie în baroul de la Bacău. Plăteşte cotizaţia timp de zece ani, însă fără a profesa vreodată.

Muzeograful Ioana Băitanu motivează refuzul acestuia prin repulsia de ,,a lupta împotriva săracilor cu minciuna”. Se angajează ca pofesor suplinitor de desen şi caligrafie mai apoi copist la prefectură. Deşi provine dintr-o familie înstărită, mama, fiica unui boier ieşean, cu zestre considerabilă, tatăl, fiu de răzeşi, comerciant iscusit, George Bacovia era de o simplitate şi timiditate ce friza morbidul. Nepotul Maximilian Vasiliu adaugă în Memoriile sale despre Iorgu, cum i se zicea în familie ,,umbla foarte modest îmbrãcat, dar corect, de preferintã haine de culoare gri-fer. Prin casă umbla cu o haină de catifea tot de culoare închisã. Niciodată ostentativ, pe stradă mergea de obicei cu capul plecat în jos, parcã strecurîndu-se printre ceilalti trecători vrând să treacă neobservat”.

În intimitatea lui Iorgu

Trecerea dintr-o încăpere în alta se face precum într-un vagon de tren, astfel că în partea dreaptă  descoperim dormitorul părinţilor, ce mai târziu avea să devină al soţilor Bacovia. O fotografie alb-negru îi ilustrează mire şi mireasă cum notifică cronicile timpului ,,la o vârstă la care le cam trecuse cheful de însuratoare”, o alta ni-l arată pe unicul lor fiu, Gabriel îmbrăcat într-un şort de culoare deschisă, şezând căţărat pe un scaun parcă stânjenit de bliţul pozarului. Setul de mobilier confecţionat din lemn de trandafir sculptat conferă o notă de exclusivitate locului ce părea fad la prima vedere. Biblioteca doseşte o colecţie de carte veche franţuzească, o mică parte din întregul ansamblu livresc, celelalte exemplare fiind accesibile cercetătorilor într-o încăpere anexă. Pe peretele opus într-o vitrină sunt aşezate la vedere, mici suveniruri, printre acestea, o geantă din piele tocită cu torţile rupte, un ou încondeiat şi carapacea unei broaşte ţestoase găsită în împrejurimile primei case părinteşti, în prezent demolată.  

Continuând vizita, într-o odaie de mici dimensiuni  ni se dezvăluie cel mai personal colţ al casei: biroul poetului şi dormitorul zilelor de lucru prelungite. Aici pe masa de la fereastră încă se mai găseşte carnetul pe care îşi aşternea poeziile, un desen în tuş, clopoţelul al cărui clinchet o chema pe Agatha cu încă un rând de cafea. Era un cafegiu desăvârşit şi pe lângă obişnuita-i ceaşcă, tutunul regal era nelipsit, cutia metalică stând mărturie pe măsuţa apropiată patului.

Un iubitor de oameni discret

,,Unii îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni, este o exagerare! Iubesc oamenii şi-i privesc cu interes prin geamul ferestrei casei mele”, mărturisea Bacovia într-un interviu. Petrecea mai tot timpul singur în camera lui. Maximiliam Vasiliu îşi aminteşte că acesta rareori participa la reuniunile familiale. În schimb frecventa localurile cu vin bun, îi plăcea la ,,Sorbona”, un restaurant denumit astfel din pricina intelectualilor ce-i treceau pragul. Un ritual de la care nu s-a abătut niciodată era acela de a-şi lua bastonul, fulgarinul şi bascul pentru a merge după-amiza în Parcul Trandafirilor,  pe o bancă sub o salcie unde urmărea cu privirea-i plumburie trecătorii.

,,Acum, sta parcul devastat, fatal, /Mâncat de cancer şi ftizie, /Pătat de roşu carne-vie/Acum,/ se-nşira scene de spital.” Nepotul scriitorului notifică în Memorii ,,nu l-am văzut niciodată pe Iorgu vesel, destins decât foarte rar şi nici atunci nu se putea spune că era cu adevarat vesel, ci oarecum dispus să spună câteva cuvinte”. Ghidul muzeului îl contrazice adăugând că invitaţii, întrunirile cu personalităţile culturale din salon (profesorul Grigore Tabacaru, ministrul Mircea Cancicov, pictorul Nicu Enea) discuţiile cu prietenii la un pahar de vin îl scoteau din apatia cotidiană.

În aceeaşi încăpere se găseşte muza poetului, vioara, la care adesea acesta cânta, soţia sa asistându-l în expectativă, fără a-l întrerupe. La pianul din salon menţionează ghidul, însuşi maestrul George Enescu ar fi ţinut nici mai puţin, nici mai mult de nouă concerte. Astăzi sub privirile soţilor Vasiliu, portretizaţi de către un pictor polonez anonim, salonul este gazda unor evenimente, recitaluri, dezbateri, menite să pastreze admosfera epocilor trecute, să reconstituie culoarea bacoviană. Mobilierul sufrageriei impresionează prin masivitate, o masă centrală cu detalii sculptate este încercuită de un set de scaune învelite în piele de Cordoba ştanţată. Bacovienilor le plăceau oglinzile preţioase, în casa fiind exponate veneţiene de secolele XIV-XV.

,,Ce întu-ne-ci-me...vine”

Un obiect de patrimoniu, disputat între casa memorială din Bacău şi cea din Bucureşti, este pendula pe care doamna Agatha a oprit-o la ora 8 şi 10 dimineaţa pe 22 mai 1957 când rostind ,,ce întunecime vine...” întunericul se aşternu pe ochii lui George Bacovia.



Cel dintâi „Amurg Violet”

În copilărie, micul Bacovia era fascinat de vederea asupra oraşului pe care clopotniţa Biserii Precista ar fi putut să i-o ofere. Mânat de curiozitate, într-una din zile îl urmăreşte pe paraclisier şi urcă în vârful turnului, pierde noţiunea timpului şi rămâne în prizonierat, paraclisierul încuind uşa. Se pare că atunci a văzut ,,amurgul violet” ce avea să-i inspire poezia cu pricina, s-a confruntat chiar şi cu bezna nopţii, a văzut chiar şi răsăritul până a fost eliberat.

Colosul din plumb

Numele de George Bacovia e un nume cu rezonanţă pentru băcăuani, o casă memorială, o universitate, un teatru, un parc, o stradă, amintirea unei sălcii. Pe lângă acestea în 1971 a fost amplasată o statuie sculptată de artistul Constantin Popovici într-o manieră modernă ce îl reprezintă pe simbolist în picioare, cu capul plecat, desculţ, fără straie, zgribulit de frig. La inaugurarea monumentului se spune că Agatha Bacovia a criticat sluţenia monumentului, nefiind similară imaginii soţului ei.

Clepsidra lui Bacovia

• George Vasiliu vede lumina zilei pe 17 septembrie 1881, la Bacău într-o familie de clasă medie cu îndeletniciri negustoreşti şi îşi petrece anii copilăriei într-o casă cu prăvălie la stradă, mereu animată de clienţii ce-i treceau pragul, fie de jocurile celor şapte copii ai familiei Vasiliu.
• Primul clopoţel îi este amânat datorită unei crize de friguri palustre, abia la vârsta de 10 ani începe cursurile primare, deşi între timp frecventează un pension german.
• În adolescenţă Bacovia prinde gustul desenului, caligrafiei şi gimnasticii şi se dovedeşte a fi un foarte bun executant la vioară, ajungând dirijorul orchestrei şcolii. În 1899 obţine premiul I pe ţară la concursul „Tinerimii Române” pentru desen artistic şi scrie poezia ce avea să-l consacreze mai târziu-„Amurg violet”.
• Un an mai târziu se înscrie la Şcoala Militară din Iaşi, însă se retrage după un trimestru neputând să se adapteze condiţiilor de cazarmă, revine în Bacău, unde termină liceul cu media  6,63.
• Este admis la Facultatea de Drept din Bucureşti, intră în cenaclul lui Macedonski, unde va citi pentru întaia oară poezia „Plumb”.
• La vârsta de 30 de ani este licenţiat în drept la Iaşi şi se înscrie în baroul băcaun, deşi meseria de avocat nu o va exercita niciodată. În schimb are un alt parcurs profesional, de la profesor de şcoală primară, ajuge copist la prefectură şi este avansat mai apoi în funcţia de ajutor de contabil.
• Nevrozele şi vechea eczemă îl determină să se interneze  tot mai des în capitală.
• În iulie 1916 apare în librării primul volum „Plumb”, în 1926 tipăreşte pe cont propriu „Scântei galbene”.
• În 1928 se căsătoreşte cu Agatha Grigorescu la Bucureşti, în 1931 se naşte unicul fiu Gabriel şi se mută definitiv în capitală.
• În 1934 primeşte  Premiul National pentru Poezie, alături de Argezi iar Societatea Scriitorilor Români îi aprobă o pensie lunară de 10 000 lei. În 1944 apare volumul intitulat „Opere”, o antologie a scrierilor sale.
• La 22 mai 1957 Bacovia se stinge la Bucureşti