Radu Paraschivescu și profunzimea umorului de tranziție

Scriitorul Radu Paraschivescu, pasionat de sport şi de televiziune, spune în Ghidul nesimţitului că se simte cel mai bine pe terenul literaturii scrise în cheie sarcastică şi umoristică.

Feb 4, 2024 - 19:20
 0  29

După ce a adunat în Fie-ne tranziţia uşoară din perlele rostite de vedete în spaţiul public al tranziţiei, în Mi-e rău la cap, mă doare mintea, autorul a continuat să sancţioneaze deriva limbii române şi folosirea şleampătă a cuvintelor.


De ce aţi simţit nevoia publicării unui Ghid al nesimţitului?

 La fel ca în cazul Fanionului roşu (un fel de replică la Fairplay-ul lui Cristian Ţopescu), şi la Ghidul nesimţitului am procedat în oglindă. La Humanitas, Aurelia Marinescu a publicat cu treisprezece ani în urmă Codul bunelor maniere, iar noi, cei din editură, ne-am dat seama, pe logica reversului medaliei, că e bine să existe şi un fals tratat despre performanţa în materie de nesimţire. Cartea apare în colecţia comică Râsul lumii, dar provoacă mai degrabă un râs pieziş, care nu prea e al tău. În spatele lui se află un fel de exasperare camuflată. Publicul-ţintă al cărţii nu este cel vizat de titlu. Aş spune că de fapt e o carte scrisă pentru cei care au avut de-a face cu nesimţirea în formele ei cele mai agresive. Nesimţitul e greu de încadrat, apare peste tot, nu este permeabil la aluzii şi încearcă să ştampileze cu prezenţa lui mediul în care trăieşte.

 

Povestirile din Bazar bizar  sunt foarte sarcastice. Aţi scris în acelaşi registru şi Ghidul nesimţitului? Cât e ironie, cât sarcasm?
Mă simt în largul meu scriind în cheie comică. Mi-am dat seama că acesta e registrul în care mă mişc cel mai bine. Asta chiar dacă ultima carte, Cu inima smulsă din piept, e de cu totul altă factură şi pare să fi luat, poate tocmai de aceea, multă lume prin surprindere.

 

Cum vă explicaţi că în fiecare zi răsar noi perle ale tranziţiei?

Mulţi vorbitori din spaţiul public manifestă dispreţ faţă de limbă şi faţă de nuanţele ei. Sau sunt pur şi simplu ignoranţi. Unii invocă presiunea timpului, graba care-i sileşte să greşească. Pe alţii nu-i interesează ce şi cum spun, câtă vreme prezenţa în arena publică le e garantată. Noel Coward a spus cândva că ,,la televizor trebuie să apari, nu să te uiţi”. Ei bine, mulţi au transformat această vorbă isteaţă în manifest personal. Şi le merge, mai ales că suntem concesivi din cale-afară cu apetitul lor pentru abuz. Era de aşteptat ca disciplina rostirii să devină laxă. Dacă până acum 18 ani scena era ocupată doar de căpeteniile comuniste şi de instrumentele lor de propagandă, din 1990 stăvilarul a fost înlăturat. Oricine a avut ceva de spus a putut s-o facă. Iar asta a dezvăluit hiba principală: dispariţia autocenzurii, a filtrului personal. Consecinţa imediată a fost deriva limbii române, folosirea ei într-un mod şleampăt, nesupravegheat. E firesc să pui pagina de ziar sau microfonul la dispoziţia oricui vrea să-şi spună părerea?

 

După ce au fost pomenite cu perle în Fie-ne tranziţia uşoară, ce personaje nu s-au dezminţit, fiind sancţionate şi-n Mi-e rău la cap, mă doare mintea?

E mai complicat, fiindcă nu trebuie luată în calcul doar recolta ca atare a celor în cauză, ci şi baleiajul antologatorului. Prin comparaţie, totuşi, cred că Loredana Groza sau Ion Iliescu au mai puţine citări decât în volumul precedent. Răsar însă alţi atleţi ai fugii pe mirişte: Nikita, Oana Zăvoranu, Cornel Dinu, Lorin Fortuna etc. Şi, desigur, îi avem pe contribuabilii constanţi: Mircea Geoană, Dumitru Dragomir, Marian Vanghelie. Plus Becali, care-i şi întrece. Nu cred că au existat personaje care, citind Fie-ne tranziţia uşoară, au roşit şi au început să umble la propriul discurs. Sunt (sau se consideră) prea importanţi ca să ia aminte la asemenea mărunţişuri. Presupun că felul lor  de-a se exprima a rămas acelaşi şi nu se va modifica nici dacă vor apărea alte douăzeci de volume de aceeaşi factură.

 

Cum a ajuns Gigi Becali să fie campionul gafelor?

E foarte simplu. Becali şi alţii ca el au fost propulsaţi de presă ca instrumente de creştere a audienţei. Efectul pe termen scurt a fost atins: oamenii s-au instalat în fotolii, s-au frecat la ochi şi au râs cu poftă. ,,Dă repede pe postul X, e rost de circ!” Numai că, odată creat monstrul, el a scăpat de sub control şi a început să colonizeze spaţiul public. Becali e un Frankenstein de tip nou, care a apărut cu trista complicitate a savanţilor din laboratoarele noastre mediatice. Acum nu mai ai ce să faci. Boicotarea acestor personaje mi se pare pură utopie, ştiută fiind neputinţa sau inapetenţa presei pentru formele de solidaritate sanitară. În ce mă priveşte, am propus public delimitarea de aceste toxine mediatice şi chiar am renunţat o vreme să scriu şi să vorbesc despre sport în semn de protest, dar degeaba.

 

Ce a atins, după părerea dvs., culmea prostiei într-o rostire?
Aici nu am ezitări şi aleg declaraţia care figurează ca motto al culegerii Mi-e rău la cap, mă doare mintea: ,,Pe micuţ îl cheamă Maximus” (Adriana Bahmuţeanu).  Nu pot să uit nici versul ,,Te iubesc, dar nu pe tine”. Mi se pare epocal.


Ce vă indispune cel mai tare?
Pripeala rostitorilor, modul lor de-a da impresia că vorba le-o ia înaintea gândului. Dincolo de vorbirea în anacolut a premierului sau de confuziile zăvoreniene tip hatâr/catâr sau mendre/meandre, mă nelinişteşte indiferenţa faţă de nuanţe. Avem prea puţini vorbitori nuanţaţi, oameni care să folosească mereu cuvântul cel mai nimerit şi să creeze imaginea cea mai vie. În schimb, flaşnetarii clişeelor cresc în progresie geometrică. Şi nu e bine.

30 de interviuri eveniment,
Editura Tritonic, București, 2008


Citeste si: Radu Paraschivescu și Crăciunul de altădată 

 

 

Care este reacția ta?

like

dislike

love

funny

angry

sad

wow