Teologul Cristian Bădiliţă despre percepţia cărţii şi a filmului Codul lui Da Vinci

În conferinţa Iuda şi Maria-Magdalena, între damnare şi reabilitare, susţinută  în aprilie 2007  la Teatrul Naţional, Cristian Bădiliţă a subliniat faptul că boomurile mediatice cu Evanghelia după Iuda, apărute în ultima vreme, sunt traduceri la mâna a doua din engleză, fără nicio valoare ştiinţifică.  În textul aprocrif original, scris în limba coptă, această reabilitare a lui Iuda nu se regăseşte. De asemenea, teologul a subliniat că Maria-Magdalena nu e nici târfă, dar nici zeiţă, aşa cum apare în Codul lui Da Vinci al lui Dan Brown.

Aţi avut o poziţie diferită faţă de restul intelectualilor în ceea ce priveşte succesul  cărţilor  Harry Potter sau Codul lui Da Vinci, pe care aţi declarat că le-aţi citit cu plăcere. De ce le-aţi luat apărarea?

E simplu, aceste două cărţi realmente mi-au plăcut, chiar dacă, aşa cum am şi spus-o, nu sunt capodopere. I-am cumpărat primele două volume din Harry Potter finei mele de 9 ani, care le-a savurat. Câţiva prieteni francezi mi-au spus că datorită acestei serii, copiii lor au devenit cititori pasionaţi, de unde până atunci detestau lectura. Da Vinci Code e un policier foarte reuşit, în care Dan Brown exploatează o veche tradiţie conform căreia Iisus ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena. Într-un articol, reluat în ultima mea carte Degetul pe rană, puneam romanul lui Dan Brown în contrapunct cu romanul tezist al lui Saramago, Evanghelia după Isus Christos, unde creştinii sunt provocaţi printr-un fals jignitor. Dan Brown ştie să menajeze sentimentele creştinilor, nu întâmplător are atâta succes.

Aţi afirmat că romanul Codul lui Da Vinci a replasat femeia în istoria mântuirii. Credeţi că este nevoie de asemenea corecţii romantice?

Unii l-ar putea acuza pe Dan Brown de „corectitudine politică”, dat fiind că alături de Iisus apare, ca personaj central, Maria Magdalena. Mai e şi Sophia, ultima progenitură a cuplului mistic. Adevărul e că Brown reia o temă gnostică, în care personajul feminin joacă un rol central, nu doar în căderea omenirii, dar şi în mântuirea ei.

Aţi criticat şi un articol al lui Nicolae Manolescu  despre subiectul Tanacu. Cu ce au greşit intelectualii în înţelegerea evenimentelor de la mănăstire?

 Am intervenit în cazul articolului publicat de Nicolae Manolescu în România literară pentru că mi s-a părut total deplasat nu numai din punct de vedere teologic, dar şi logic. Plecând de la acest nefericit accident (cum s-a văzut în cele din urmă, medicii aveau o vină mai mare decât călugărul „taumaturg”) N. Manolescu arunca la gunoi cultul moaşelor, una din cele mai vechi practici ale creştinismului, plus pelerinajele la locurile sfinte, amalgamând lucruri din registre total diferite. Nu trebuie generalizat, Manolescu e un intelectual, de o anumită specie. El nu reprezintă întreaga tagmă a intelectualilor români. Majoritatea intelectualilor raţionali şi informaţi s-au abţinut de la asemenea luări de poziţie jenante.

H.R. Patapievici vă definea ca pe „un modern tulburat”. Ce vă tulbură  în  modernitate?

Mă tulbură excesele de orice fel. Iar modernitatea îmi pare ideologia însăşi a excesului: libertate fără Dumnezeu; tehnicism necritic şi sălbatic; moarte a omului interior.

Ce discurs trebuie să aibă intelectualul creştin care să îi atragă pe cititorii atei ai  zilelor noastre?

Nu discursurile lipsesc, ci întruparea evangheliei în viaţă. Trebuie început de la nivelul minim al evanghelizării: politeţea, vorbirea corectă şi frumoasă, cinstea şi celelalte. Exemplul Bisericii catolice e grăitor: sute de mii de tineri vin spre Evanghelie datorită exemplului viu oferit de Sfântul Părinte de la Roma: întâi Ioan al XXIII-lea, apoi Ioan Paul al II-lea, în fine, Benedict al XVI-lea.

Sunteţi un  poet în scriitura căruia erotismul ocupă un loc important. Cum trebuie înţeles erosul în mesajul poetic, dincolo rigorile canonice?

Erosul e o componentă fundamentală a vieţii, prin urmare şi a literaturii. Dar a nu se confunda erosul cu erotismul sau cu sexualitatea. Nu cred că Duhul Sfânt cenzurează poezia, chiar atunci când aceasta celebrează erosul. Nu cunosc poezie mai „erotică”, în sensul deplin şi frumos al cuvântului, decât  El cantico espiritual al Sfântului Ioan al Crucii (nu mai vorbesc de Cântarea cântărilor, modelul absolut al poeziei „erotice”).

Panseurile dvs. din Sacru şi melancolie au fost comparate cu cele ale lui Cioran. V-a fost el un model literar?

Comparaţia mă onorează, dar o simt uşor jenantă. Când Cioran era interzis în România îi cumpăram cărţile cu bani grei, din bursa de student, şi-l citeam cu nesaţ. Când însă toată lumea s-a molipsit de cioranită, eu m-am vindecat, presupunând că am fost vreodată „bolnav”. Cioran e una din cele mai strălucite împliniri ale ratării în formulă literară şi filozofică. N-a avut niciodată o meserie, o profesie, o disciplină în care să exceleze, decât poate aceea de cititor. Dar când ajungi să scrii franţuzeşte cum a ajuns el să scrie şi când îţi asumi gratuitatea „actului de a trăi” până la ultimele consecinţe eşti mântuit. Orice om de spirit e, mai mult sau mai puţin, „cioranian”. Dar în materie de literatură sapienţială îi prefer pe columbianul Nicolas Gomez Davila şi pe Gustave Thibon.

Aţi scris o carte intitulată Nodul gordian. Care ar fi acesta în literatura de astăzi?

Literatura nu trebuie să fie nici teologică, nici politică, nici estetizantă. Literatura trebuie să fie literatură, adică modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care să ne tulbure, să ne mişte, să ne fascineze. Dante n-a vrut să facă neapărat teologie în Divina comedie şi totuşi nimeni nu-i poate contesta poemului dantesc dimensiunea adânc teologică. La fel Dostoievki, a fost unul din cei mai subtili teologi ortodocşi ai secolului XIX-lea, fără să-şi fi propus să scrie altceva decât roman. Numai că romanele sale, atingând problemele cheie ale sufletului omenesc (mântuirea, păcatul, răul, iubirea, credinţa, pocăinţa etc.) nu pot să nu trimită şi spre teologie. Fiecare om responsabil faţă de viaţa sa e, într-un fel, şi teolog. Cu toţii facem „teologie”, involuntar, aşa cum personajul lui Molière făcea proză involuntar. Asta nu înseamnă că un roman devine brusc „greu”, „important”, dacă e îmbibat de teologie sau de filozofie. Constat însă, cu resemnare, că literatura română de azi a ales calea comodităţii şi a minorului (când nu a derizoriului). Nu avem roman important nu pentru că romancierii noştri nu sunt teologi sau filozofi, ci pentru că nu scriu decât despre fleacuri, evitând contactul frontal cu marile teme pe care le-am enumerat adineauri.



Acceptaţi în cărţile dvs. Apusul şi Răsăritul, noul şi vechiul. Cum au comentat fundamentaliştii ortodocşi această viziune deschisă şi lipsită de pejudecăţi?

Accept noul şi vechiul, Apusul şi Răsăritul, dar prin discernământ, nu otova, cum se întâmplă în cazul majorităţii compatrioţilor noştri, din păcate. Părerile fundamentaliştilor ortodocşi nu mă mai interesează de mult; ca şi părerile fundamentaliştilor ateo-modernişti din România. Dacă ar fi fost să răspund tututor bazaconiilor care mi se pun în cârcă, atunci Editura Polirom ar fi trebuit să-şi treacă Septuaginta în planul editorial al secolului XXIV. Am învăţat în ultimii zece ani un lucru capital: inteligenţa are prioritate. Să nu ne irosim timpul cu „dialoguri” sterile (e la modă „dialogul” de acest fel în România). Din fericire există o mulţime de ortodocşi pentru care cuvântul „discernământ” şi-a păstrat intact conţinutul semantic şi pe care putem conta în viitor.

Ce ar trebui schimbat în discursul BOR pentru ca mesajul acesteia să fie mai pătrunzător?

Mai puţin triumfalism şi o mai sinceră comunicare între cler şi laici. În rest, trebuie să mă repet: inteligenţă, cinste şi iubire cu adevărat cristică. Cred că ortodoxia are nevoie urgentă de un Conciliu Vatican II. Altfel va fi o tragedie.

Aţi publicat de curând o carte despre Sfinţii Părinţi. Cum sunt priviţi aceştia, astăzi, într-o lume secularizată?

Cu regret, trebuie să spun că Părinţii Bisericii au un impact destul de restrâns, şi asta din mai multe motive. În primul rând, vina o poartă Bisericile, de toate confesiunile. Încă din anii ’30 ai secolului trecut o generaţie de teologi majori ai catolicismului (Henri de Lubac, Jean Daniélou, Urs von Balthasar) atrăgea atenţia asupra rupturii dintre scolasticismul din Biserică şi lumea în care trăiau creştinii. Una dintre soluţiile propuse de ei pentru remedierea acestei situaţii era tocmai restabilirea contactului viu cu scrierile Părinţilor Bisericii. Dar, atrăgeau ei atenţia, acest contact nu înseamna deloc o întoarcere în lumea creştină a primelor secole, ci asumarea critică, istorică a soluţiilor teologice şi existenţiale oferite de Părinţi.

Dar vina, fireşte, nu este numai a Bisericilor. Părinţii au ajuns materie de studiu în universităţi de stat, la Sorbona, de exemplu, dar ajungând aici ei au fost „storşi” de conţinutul teologic, religios, fiind reduşi la câteva schelete culturale, filologice, în cel mai bun caz filozofice. Altfel spus, în universităţile de stat ei sunt citiţi pentru a fi studiaţi aşa cum se studiază romanul american sau poezia barocă, nu pentru a fi asimilaţi, cum au fost până în secolul al XIX-lea. Lumea de azi datorează enorm tradiţiei creştine, chiar dacă n-o mai recunoaşte: însăşi ideea de secularizare n-a putut să apară decât într-o lume modelată intelectual şi spiritual de creştinism, adică de ideea separării sacrului de putere (vă amintiţi vorbele lui Iisus, „daţi Cezarului ce-i al Cezarului” şi ”împărăţia mea e din altă lume”).

Scrierile Sfinţilor Părinţi mai pot fi înţelese de omul contemporan?

Bineînţeles, problema e că omul contemporan nu mai are timp nu să le înţeleagă, ci să le citească. Sunt depăşite evangheliile? Nu, fireşte. Din aceleaşi motive, nici scrierile Părinţilor nu sunt depăşite  şi nu pot deveni străine omului contemporan. Scrierile acestea nu sunt decât un vast comentariu la Vechiul şi Noul Testament.

Când se va publica manuscrisul original al Evangheliei după Iuda?

Manuscrisul încă n-a fost publicat, în coptă, şi nici nu va fi prea repede, din tot felul  de motive cabalistice. Aşadar se lucrează nu pe manuscris, ci pe transcriere la mâna a doua. Apoi, există o seamă de pasaje neclarificate de specialişti.  „Bucătăria” specialiştilor abia a început. Tapajul mediatic este pur şi simplu absurd, atâta vreme cât textul respectiv se află, din punct de vedere ştiinţific, „în găoace”. Toate cărţile apărute în România sunt traduceri la mâna a zecea din engleză, nu au vreo valoare ştiinţifică, iar reabilitarea lui Iuda, despre care se vorbeşte pe coperta patru a acestor cărţi nu se regăseşte în textul original.

De ce a trebuit ca Iuda să fie reabilitat?

Una dintre trăsăturile literaturii gnostice (şi se pare că Evanghelia după Iuda ilustrează acest curent) este inversarea funcţiilor personajelor biblice. Iuda se înscrie în această serie de personaje-negative, care-şi schimbă, în gnosticism, polaritatea.

Citind însă traducerea franceză cu atenţie nu am descoperit nicio urmă de pozitivitate în figura lui Iuda. Revalorizarea lui ţine mai degrabă de ideologia dominantă astăzi, când toate personajele detestate de Tradiţie devin din răufăcători victime. Iuda trebuie reabilitat de neopăgâni pentru că a fost condamnat de Biserică.

Textul Evangheliei dupa Iuda contrazice aceasta cheie de lectură ideologică. În al doilea rând, ideea că Iuda a conlucrat la mântuirea neamului omenesc este o idee din Noul Testament. Iisus îi spune clar, după Cina cea de Taină: „Fă ce trebuie să faci!”. Adică îl ia drept complice.

Care este rolul apariţiei apocrifelor?

De patruzeci de ani se tot publică zeci de asemenea texte, neconforme cu linia canonică. Acum, în contextul noului „scandal”, mă simt dator să accentuez pe ideea relativizării acestor texte.

Toţi autorii lor pleacă în mod sistematic de la un episod, un amănunt, o sugestie, din textele devenite canonice (Matei, Marcu, Luca, Ioan). Acestea nu pot acoperi, în expresia lor adesea lapidară, toate aspectele unei biografii sau ale unei scene. Apocrifele vin şi umplu această „gaură neagră”.

Biserica ar trebui să ia o poziţie tranşantă faţă de aceste texte?

O parte din vina acestei hipervalorizări a unor apocrife o poartă şi Biserica oficială - Biserica înţeleasă ca instituţie, nu ca şi corp mistic al lui Hristos.

Dacă în facultăţile de teologie ortodoxe, în primul rând (catolicii sunt cu mult înainte), s-ar studia apocrifele creştinismului timpuriu după o metodă istorică şi filologică riguroasă şi fără resentiment, cred că tensiunile s-ar diminua din start. Teologia, în secolul XXI, începe cu istoria şi filologia. Cel puţin aşa stau lucrurile în toate centrele europene din Vest.

               30 de interviuri eveniment,
Editura Tritonic,  București, 2008