Femeia şi Allah

Apreciatul regizor de origine română Radu Mihăileanu trage un semnal de alarmă asupra înapoierii cronice a lumii arabe, în „La source des femmes” / „Izvorul femeilor”, cel mai recent film al său.

Feb 4, 2024 - 19:16
 0  60

  • La source des femmes / Izvorul femeilor (coproducţie, 2011)
  • Regia: Radu Mihăileanu
  • Cu: Leïla Bekhti, Hafsia Herzi

Filmul începe cu un insert gen „O mie şi una de nopţi”, plasând povestea într-un spaţiu neprecizat („în Maghreb – nordul Africii – sau Peninsula Arabică”) şi într-o atemporalitate fecundă. Deşi, după cum se va vedea, situaţiile sunt foarte contemporane, iar mesajul este unul dintre cele mai actuale. Regizorul Radu Mihăileanu, care şi-a realizat filmul înainte de aşa-numita „primăvară arabă”, mărturiseşte a fi intuit că se va întâmpla ceva în această zonă geografică. Specificul acestei lumi este, însă, în primul rând de ordin cultural, întreaga civilizaţie arabă (musulmană, mai precis) fiind plasată într-un dureros anacronism faţă de restul lumii, în orice caz faţă de Europa.

Într-un sat de munte relativ izolat, aşa-zisa tradiţie cere ca femeile să care singure apa de la un izvor săpat în stâncă până la locuinţele lor din vale. În acest timp, consorţii lor, aşa cum îi stă bine bărbatului arab, stau la cârciumă şi „contemplă” măreţia lui Allah, pentru că seceta persistentă în zonă face ca să nu mai aibă ce munci. Din cauza acestei corvoade, multe dintre femei au avortat spontan, motiv pentru care-s socotite de comunitate „sterpe” şi ostracizate.


O lume sufocantă

Socotind situaţia intolerabilă, una dintre soţii, Leila, iniţiază o aşa-zisă „grevă a iubirii”, pentru a-i determina pe bărbaţi să-şi asume o minimă responsabilitate. Leila şi celelalte femei care se încăpăţânează în demersul lor au de suportat neînţelegeri şi prejudecăţi din toate părţile: propria familie, soţii frustraţi, autorităţi religioase (imamul local). În cele din urmă, situaţia se rezolvă „miraculos”: temându-se ca „greva” să nu se extindă, responsabilii trag o conductă de apă până în sat, aducându-l, cum se spune, „în secolul XXI”.

Şi? Lumea respectivă rămâne la fel de infectă şi sufocantă. De exemplu, soţiile stau tot timpul sub teroarea de a nu fi trimise de bărbaţi înapoi la familii, ceea ce le-ar dezonora definitiv. Femeia nu-i altceva decât o marfă: şefii satului îi liniştesc pe soţii nesatisfăcuţi, spunându-le că un transport de „soţii” e pe cale să sosească, pentru a le înlocui pe cele recalcitrante. Femeile nu trebuie învăţate să citească, pentru că şi-o vor lua în cap etc.

 

Intenţii lăudabile

Filmele regizorului de origine română Radu Mihăileanu sunt, în general, supraevaluate, şi există riscul ca acest „La source des femmes” să fie cel mai „gonflat” film al său. Aceasta mai ales de către cei care confundă mesajul şi intenţiile generoase ale unui cineast cu produsul artistic propriu-zis. Într-adevăr, înapoierea de care suferă lumea islamică este una crâncenă, tratamentul pe care-l suportă femeia musulmană din partea ultra-„credincioşilor” lui Allah (care confundă, pentru că aşa le e bine, religia / spiritualitatea islamică cu comoditatea propriului burdihan) este intolerabil, dar nu acesta este filmul care să ne impresioneze în mod real faţă de aceste probleme.

Probabil mulţi s-au aşteptat, citind subiectul, să aibă de-a face cu o comedie savuroasă, dar nu este cazul, implicaţiile grevei sexuale nu sunt de loc tratate. Este evident că Mihăileanu a vrut, după marele succes cu „Concertul”, să facă altceva – în orice caz nu o comedie populară, de mare public –, intenţie care este lăudabilă (nu altfel procedase cu „Va, vis et deviens”, după megasuccesul cu „Trenul vieţii”).


Colecţie de clişee

Din păcate, filmul nu este nimic din punct de vedere stilistic, niciuna din sugestiile pe care regizorul şi le oferă nefiind exploatată. N-avem de-a face nici cu un pitoresc oriental gen Kusturica (cum ne-ar sugera telefonul mobil pus pe sârma de întins rufe, sau baba care vorbeşte la celular în pustietate, călare pe spinarea unui măgăruş), nici cu o redare poematică a arhaităţii intemporale, de tip Pasolini.

Regizorul spune a fi vrut să ridice un imn frumuseţii femeii în general, dar filmul nu are nicio „săgeată” în direcţia parabolei sau a vreunei minime simbolizări. Întotdeauna, nu e nimic mai mult decât ce se vede pe ecran. Adică, o serie de clişee despre Orientul Apropiat şi Mijlociu, cu femei care cântă un fel de hip-hop arăbesc, îmbrăcate în costume gen Fondul Plastic. Cum ar veni, un pseudo-documentar despre”eterna şi fascinanta lume arabă”.

 

Articol apărut pe platforma adevarul.ro 

Care este reacția ta?

like

dislike

love

funny

angry

sad

wow