„Undeva la Palilula” sau... unora le place kitschul

Regizorul Silviu Purcărete face o sinteză a diverselor tipuri de kitsch intelectual, pe care şi le asumă magistral în „Undeva la Palilula”, un film unic în cinemaul românesc.

Feb 4, 2024 - 19:17
 0  65

  • Undeva la Palilula (România 2012)
  • Regia Silviu Purcărete
  • Cu: Aron Dimeny, George Mihăă, Constantin Chiriac, Răzvan Vasilescu 

Cu greu poţi reproşa ceva acestui film prin care debutează în cinema apreciatul regizor de teatru Silviu Purcărete. Şi aceasta pentru că orice obiecţie se va izbi de evidenţa că nu alta a fost intenţia regizorului, că autorul se simte bine aşa, cu produsul final care se vede acum pe ecrane, şi că lui Purcărete i-a ieşit, destul de bine, exact ce-a vrut să facă, dar...

Principala caracteristică a kitschului (deşi nu ştim cât este de conştient autorul de acest fapt) este că el este “frumos”, străluceşte şi-ţi ia ochii, şi, într-adevăr, despre mare parte din filmul lui Purcărete se poate spune că este “frumos”, chiar dacă de multe ori este vorba de o estetică a urâtului, a infernalului, nu contează. Atenţie, “kitsch” nu înseamnă prost, ci este o categorie estetică la fel de valabilă ca oricare alta, care multora le poate produce fiori de plăcere, ceea ce probabil se va întâmpla şi cu acest film.

Nu sunt greu de identificat principalele influenţe ale acestei poveşti şi, mai ales, ale felului cum ea este adusă pe ecran, cum este spusă; mare parte dintre ele sunt enunţate explicit de către autor. În primul rând, Macondo-ul lui Gabriel Garcia Marquez (scriitor mare, dar care, de-a lungul vremii, a sucit minţile multor semidocţi, tocmai prin doza de kitsch artistic pe care a ştiut s-o dozeze magistral). Apoi, deşi nu ni se spune direct, Kusturica, cel din a doua jumătate a operei, de la “Underground” încoace, cu un sens permanent descendent (la fel, un mare cineast, dar cu acelaşi efect nociv în cinema). Totul “asezonat” cu puţin Fellini (obligatoriu) şi puţin Buñuel (stilistic, filmul n-are nicio legătură, dar “Îngerul exterminator” ne este dat ca sursă). Şi mai este ceva: conceptul “maudit” (“blestemat”) – pentru cultura română, mai precis – al balcanismului. Plecând din Anton Pann, acesta a dus, prin rafinare, la capodopere – linia Mateiu Caragiale-Ion Barbu –, dar, prin căderea în pur pitoresc, este şi o sursă inepuizabilă de kitsch.

 

Zodia Ţapului

De fapt, Palilula n-are nimic în comun cu clasicul buñuelian (dar... dă bine să-l aduci în vorbă), pentru că cele două spaţii nu sunt deloc similare; personajele nu vor nicicând să părăsească Palilula – locul în care, într-adevăr, sunt prizoniere –, ci se lasă, treptat, cotropite de dulcea otravă a vieţii larvare din acest orăşel. Personajul central, doctorul Serafim (cum altfel?), ajunge aici – “în inima câmpiei valahe” sau a Olteniei, mitizată însă în genul în care Fănuş Neagu a procedat cu zona Brăilei sau Ştefan Bănulescu cu cea a Câmpiei Dunării – pe la mijlocul anilor ’60 şi, de fapt, nu va mai părăsi niciodată acest loc.

Sexul (deşi în cantitate mai mică decât te-ai fi aşteptat), mâncarea şi, mai ales, băutura sunt cuvintele de ordine ale acestui topos rabelaisian. Purcărete nu-şi ascunde simpatia faţă de lumea foşgăitoare pe care-o descrie, faţă de personajele sale vermiculare. Acestea trăiesc sub zodia Ţapului, simbol demonic care apare permanent, în ipostaza animalului cu pricina sau a curvei căreia i se spune Capra, pentru că e însoţită mereu de o arătare cu coarne. Autorul ne serveşte conceptul ambivalent al paradisului infernal, sau al infernului paradisiac; de altfel, spaţiul verde care înconjoară oraşul ne este şi arătat ca atare, într-o scenă îndrăzneaţă, în care toată lumea se acuplează cu toată lumea, ca semn al venirii primăverii.


Palilula eternă

Este evident că tot ceea ce este bun în acest film provine din teatru: ştiinţa utilizării spaţiului, stăpânirea figuraţiei, planurile largi, în care fiecare element se află, cu minuţie, pus la locul său. Dar ceea ce acolo, prin contactul direct în care se afla spectatorul, producea probabil emoţie, nu are cum să se repete aici, în alt mediu artistic. Filmul nu este altceva decât o colecţie de tablouri de acest tip, care până la urmă nu au de spus nimic important. Omagiu sau nu, finalul prin care ne este arătat platoul de filmare, în care personajele îşi continuă incredibilele existenţe, aminteşte de finalul genial al lui Lucian Pintilie de la “De ce trag clopotele, Mitică?” (atenţie, turnat cu câţiva ani înainte de cel al lui Fellini de la “E la nave va”).

Acest mod de a (nu) înţelege cinemaul a mai făcut până acum o “victimă”, provenind din lumea teatrului: actorul Horaţiu Mălăele, devenit regizor de film cu “Nunta mută”. Mai inteligent, regizorul (de teatru!) Alexandru Darie a renunţat la proiectul cinematografic în care se implicase. După ştiinţa noastră, singurul regizor afirmat în teatru care a reuşit să-şi constituie o carieră cinematografică valabilă este francezul Patrice Chéreau (nu vorbim aici de regizorii care au urmat simultan o carieră remarcabilă atât în film, cât şi în teatru – cum ar fi Ingmar Bergman sau, la noi, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Alexa Visarion – sau de cei de film care s-au încercat sporadic în teatru – Dan Piţa).

 

Articol apărut pe platforma adevarul.ro 

Care este reacția ta?

like

dislike

love

funny

angry

sad

wow