Revoltă în port

„Le Havre”, noul film al celui mai iubit regizor finalndez, Aki Kaurismäki, abordează într-un mod neconvenţional viaţa în marele port de pe coasta normandă.Grijuliu cu clasificarea operei sale, reputatul regizor originar din “ţara celor o mie de lacuri” consideră „Le Havre” ca fiind prima parte a unei trilogii despre viaţa în porturi.

Feb 4, 2024 - 19:16
 0  61
  • Le Havre (Finlanda-Franţa-Germania 2011)
  • Regia: Aki Kaurismäki
  • Cu: André Wilms, Kati Outinen, Jean-Pierre Darroussin, Jean-Pierre Léaud, Pierre Étaix

Bineînţeles, nu vom avea de-a face cu eforturi de tip documentar – la care, de la “Pescadoare” al lui John Grierson încoace, acest mediu, uman şi profesional, s-a pretat de minune –, ci cu abordări cu totul atipice, aşa cum ne-a obişnuit finlandezul, posesor al uneia dintre cele mai originale voci din istoria cinematografului.

La o primă vedere – dar doar la o primă vedere –, “Le Havre” pare a bifa o temă importantă de pe agenda actuală a “corectitudinii politice”: simpatia faţă de imigraţia ilegală (nu altfel procedase şi românul Marian Crişan, oferind, cu “Morgen”, o dramă extrem de solidă). Dacă la mijloc se mai află şi un copil (de culoare, cum e cazul aici), impresia produsă este asigurată, teoretic nici nu mai trebuie să mişti ceva. De fapt, acesta – subiectul “corect politic” – este lucrul cel mai puţin important în “Le Havre”.


Doi copii

Povestea e simplă: un fost scriitor, Marcel Marx, trăieşte acum în marele port normand, unde-şi câştigă existenţa ca umil lustragiu (lipsit de succes, de altfel). Întâmplător, ajunge să aibă grijă de un băieţel african, care se ascunde de poliţie şi vrea să ajungă la Londra, pentru a-şi regăsi familia. Bătrânul (pentru că avem de-a face cu un om în vârstă) se dedică în mod inexplicabil ajutorării micului său prieten, deşi soţia sa se află în această perioadă internată în spital şi pare să sufere de o boală incurabilă.

Dar Marcel, după cum spune femeia, este doar un copil mare. În cele din urmă, în favoarea copilului năpăstuit, se declanşează o adevărată conspiraţie, în stil Amélie Poulain; totul pentru a-l ajuta să părăsească Le Havre şi să ajungă la Londra. Participă nu numai Marcel, vecinii şi prietenii săi, ci şi un cântăreţ de rock expirat (Little Bob) – personaj-fetiş al filmelor lui Kaurismäki –, ba chiar şi inspectorul de poliţie care, teoretic, ar trebui să-l înhaţe pe “clochard” (“vagabond”).

Utopia cinematografului

Filmul este naiv, dar în mod declarat, deliberat, conştient şi elaborat naiv, cu alte cuvinte postmodern. S-a vorbit mult despre angajarea la stânga a lui Aki Kaurismäki şi despre dimensiunea socială a filmelor sale – opera sa conţine, de altfel, trilogii ale “proletariatului” sau ale “recesiunii”. Nu o utopie socială, însă, este ceea ce propune Kaurismäki (sau nu în mai mare măsură decât orice visător inofensiv), ci utopia cinematografului. “Cinematograful va salva lumea”, pare a spune finlandezul, iar această aserţiune este la fel de naiv-utopică precum orice proiect social-politic.

Filmul abundă în referinţe cinefile, fiind privilegiată iconografia anilor ’30 şi, într-o mai mică măsură, a anilor ’50 – cu alte cuvinte, a vârstelor cele mai “aşezate”, mai convenţionale ale cinematografului. Citatele sunt multiple şi aproape imposibil de identificat; mai degrabă putem spune că întregul film este realizat în maniera acestor clasice – la care, cu puţine excepţii, astăzi nu se mai uită nimeni. Aproape fiecare nume de personaj înseamnă ceva: Marx, Arletty, Monet, Becker, Laika, chit că aceste atribuiri nu au, de fapt, niciun sens.


Dezmoşteniţi ai soartei

Tipologic, personajele din “Le Havre” vin dintr-o întreagă direcţie a cinemaului de stânga cu accente poetice, câteodată chiar fantastice, unde ar intra, în primul rând, Chaplin (mai ales cu “Timpuri noi” şi “Dictatorul”), apoi Vittorio De Sica (cel din “Miracol la Milano”); un exemplu recent este Jean-Pierre Jeunet, cu neglijatul “Micmacs”. Este vorba de dezmoşteniţi ai soartei, dar cu inimă mare, care pun în scenă o utopie ataşantă a solidarităţii. Suntem departe, ba chiar la opus, de autenticitatea necruţătoare a Fraţilor Dardenne sau a lui Mike Leigh, ori de angajarea politică a unui Ken Loach.

Miracolul la care asistăm în final – soţia lui Marcel se vindecă pe neaşteptate – ne este redat extra-sec şi cât mai neostentativ posibil, doar cu o retorică răsuflată de happy-end. Aceasta pentru că finlandezul, spre deosebire de un Dreyer (“Ordet”), nu este un credincios. Kaurismäki este mai aproape, decât de danezul Kierkegaard, de compatriotul său lapon, Moş Crăciun.
 

Articol apărut pe platforma adevarul.ro

Care este reacția ta?

like

dislike

love

funny

angry

sad

wow