Fraţii Dardenne au venit la Bucureşti pentru a-l promova pe „Băiatul cu bicicleta”
Multipremiaţii fraţi Dardenne – de multă vreme staruri ale cinemaului intelectualist şi de artă – au venit personal la Bucureşti pentru a-şi promova cel mai recent film al lor, „Le gamin au vélo” / „Băiatul cu bicicleta”, la rândul său distins anul trecut cu Marele Premiu al juriului la Cannes şi pentru cel mai bun scenariu la aşa-zisele „Oscaruri” europene.
 |
|
Nu trebuie nicicând uitat că cei doi cineaşti fac parte din restrânsul „club” al posesorilor a două trofee supreme canneze, adică Palme d’Or (alături de F.F. Coppola, Kusturica, Bille August, Shohei Imamura), câştigate pentru „Rosetta” (1999) şi „L’enfant” / „Copilul” (2005). De altfel, mai toate filmele lor nu au trecut neobservate pe Croazetă, primind şi alte distincţii importante. Fraţii Dardenne se încadrează cu brio în lunga serie a „legăturilor de sânge” fraterne care jalonează istoria cinematografului (Lumière, Manakia, Marx, Taviani, Coen, Farrelly, Wachowski, Hughes, Quay etc.).
Cei doi Dardenne au prezentat la Bucureşti un film, orice s-ar zice, mai accesibil decât restul filmografiei lor, în orice caz cea mai „solară” peliculă a lor. Restul filmelor lor din ultima decadă – „Le fils” / „Fiul” (2002), „L’enfant”, „Le silence de Lorna” / „Tăcerea Lornei” (2008) – au rulat în România, chiar dacă într-o difuzare restrânsă, iar „Rosetta” s-a văzut, la vremea sa, într-un Festival al Filmului European. Ar fi păcat, însă, ca acest „Le gamin au vélo” să nu aibă parte de o receptare mai largă, mai spre publicul obişnuit, acela mai puţin dedat fineţurilor intelectuale. Îl împinge spre aceasta povestea intensă, care chiar te ţine cu sufletul la gură – având în centru drama unui puşti inadaptat, neiubit de tatăl său –, interpretarea senzaţională a respectivului băiat (Thomas Doret) şi, de ce nu, şi relativul său happy-end.
Binele şi răul
Copilul (sau copilul abuzat) este o temă mai veche a celor doi cineaşti belgieni, dar de data aceasta băiatul (şi psihologia sa) este cel care ţine pe umerii săi aproape întreg filmul, fiind prezent pe ecran practic în fiecare scenă. Din nefericirea provocată de lipsa de interes din partea tatălui său şi din rebeliunea contra instituţiei unde este internat, Cyril este salvat de dragostea necondiţionată a unei coafeze de cartier, Samantha (Cécile De France), sentiment aproape inexplicabil.
Fraţii Dardenne realizează aici un studiu al psihologiei infantile, al delincvenţei juvenile şi, în ultimă instanţă, al felului în care pătrunde Răul (dar şi Binele) în lume. Wes, tânărul care-l corupe, la un moment dat, pe Cyril, mărtusiseşte a fi petrecut, şi el, trei ani într-un orfelinat. Ne putem întreba, atunci: a existat un moment la care Wes, la rândul său, a fost corupt, înainte de care a fost inocent? Cyril va ajunge, şi el, un infractor, un fel de Wes? Din fericire, cum spuneam, dragostea inexplicabilă a Samanthei este mai puternică şi ea reuşeşte să recupereze sufletul, aparent pierdut, al băiatului.
Un personaj dostoievskian
Filmul evocă pelicule celebre ca „Hoţi de biciclete” sau „Cele 400 de lovituri”, dar, de fapt, nu aparţine acelui tip de cinema. Bicicleta este un leitmotiv, dar suntem departe, de exemplu, de inocenţa din „Balonul roşu” (1956), capodopera lui Albert Lamorisse. Cyril este damnat, şi numai o dragoste mai mare, ireală, poate învinge Răul care-l înconjoară. Ceea ce se şi întâmplă. Personajul de filiaţie dostoievskiană (într-un fel, religioasă) al Samanthei indică adevărata natură, de cinema transcendental, a cinemaului practicat de cei doi Dardenne, demni continuatori, astfel, ai liniei dreyeriene/bressoniene a istoriei filmului. Apare astfel şi mai stupidă (ca şi în cazul unui Mike Leigh) etichetarea cinemaului dardennian ca fiind unul „de stânga” sau „realist”.
Articol apărut pe platforma adevarul.ro
Citește și:
Jean-Pierre și Luc Dardenne nu s-au certat niciodată în 37 de ani!
Care este reacția ta?
