Matei Vişniec despre viață și moarte

Scriitorul Matei Vişniec, stabilit în Franţa din 1987, a fost prezent pe 7 aprilie 2008, la Hotelul Ramada-Majestic, la audiţia cu public a premierei Angajare de clovn, un spectacol radiofonic cu Mircea Albulescu, în regia lui Gavril Pinte. Textul, care a luat Premiul UNITER, pentru cea mai bună piesă românească a anului 1991, vorbeşte despre falsele noastre strategii de supravieţuire.

În cadrul Festivalului Comediei Româneşti, festCo, ediţia din 2008, dramaturgul Matei Vişniec şi-a prezentat un volum de piese scurte, Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu, apărut la Editura Paralela 45. Cartea este structurată în jurul a trei mari teme legate de dezrădăcinare, de moarte şi de eşecul iubirii într-un cuplu fără Dumnezeu. Cele trei teme, de o iremediabilă nostalgie şi tristeţe, se întâlnesc în secţiunile Frontiere (cu Welcome America!), Agorafobii şi Deşert, unde autorul atinge, printr-o poetică dureroasă, mereu actuala temă a singurătăţii în doi. Volumul se încheie, prin descrierea răstignirii, în Nu mă durea nimic şi aşteptam să mor.


Cum e să-ţi imaginezi să fii Dumnezeu?

Titlul volumului meu, Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu, este de fapt replica unui personaj, un sniper mai bătrân care îl învaţă pe un sniper mai tânăr cum să ucidă. Nu întâmplător l-am pus pe acest personaj să spună această replică. Trăim într-o lume în care dictatori macabri au trimis la moarte milioane de oameni. Probabil că în adâncul lor s-au crezut la fel de puternici precum Dumnezeu. Cineva care are putere de viaţă şi de moarte asupra unui om, se crede uneori Dumnezeu… Această boală este cunoscută încă din antichitate, i se spune „hybris“. Dorinţa omului de a se măsura cu zeii a creat multă durere şi moarte printre oameni…


Arma cu care ucizi poate deveni o vioară?  La simbolistica cărui mit v-aţi referit: la pasărea care moare cântând sau la Învierea ortodoxă?

În acest volum de piese scurte vorbesc, într-adevăr, foarte mult despre moarte. Despre moartea fizică, dar şi despre moartea demnităţii, despre moartea tandreţei, despre moartea comunicării, despre moartea memoriei, despre moartea tradiţiei, dar şi despre moartea aparentă… Din punctul meu de vedere, volumul are o mare unitate. Mai mult decât atât însă nu pot să spun. Am văzut în viaţa mea atâţia scriitori care scriau prost, dar vorbeau bine despre romanele, piesele sau nuvelele lor. Măcar atât am învăţat după 40 de ani dedicaţi scrisului: să tac după ce mi-am terminat o carte.


Ce culoare are deşertul sufletului în roabă, din piesa Cu sufletul în roabă?

O întrebare atât de frumoasă nu poate avea răspuns… Dar îi poate incita pe cei care citesc aceste rânduri să-mi citească poveştile. Pentru că, până la urmă, este o culegere de poveşti. Forma lor „dialogată“ nu trebuie să-l dezarmeze pe cititor. Să nu uităm că teatrul este un gen literar printre altele. O carte de teatru se poate citi acasă, în fotoliu, ca un roman sau o carte de nuvele sau schiţe. De altfel, aceasta a fost şi intenţia mea cu această nouă carte de teatru scurt: să reabilitez un gen şi un reflex, acela de a citi teatru (regia şi-o poate face cititorul în capul său, dacă povestea îl emoţionează).


De ce între Ea şi El poate să fie atâta despărţire şi atâta tristeţe chiar şi după ce-şi dăruiesc trupul unul celuilalt?

În câteva dintre aceste piese scurte abordez, într-adevăr, această problemă a luptei dintre „el“ şi „ea“, dragostea ca un veşnic raport de forţe, ca o luptă continuă, chiar şi atunci când se împlineşte… N-am scris multe poveşti de dragoste în viaţa mea, probabil că mi-au trebuit întâi ceva ani pentru a trăi şi apoi pentru a înţelege dragostea.


Cum se vede balcanismul României din Franţa?

Nu cred că românii au cel mai mic motiv să se simtă complexaţi, inferiori, marginalizaţi de istorie, la periferia culturii, şi aşa mai departe. Am venit deseori cu prieteni străini (în special francezi, dar şi americani) care au rămas îndrăgostiţi de România. Anul trecut o trupă americană mi-a jucat o piesă la festivalul de la Sibiu. „ La noi în America, mi-a spus unul dintre actori, nu e posibil un astfel de festival”. „De ce ?” , l-am întrebat eu.  „În America, noi nu mai ştim să pierdem timpul. Nimeni, la noi, n-ar sta o noaptea întreagă de vorbă după un spectacol, cum se întâmplă la Sibiu, unde toţi invitaţii îşi dau întâlnire în curtea teatrului abia spre miezul nopţii“. Românii mai au un sâmbure de nebunie, de frumuseţe şi de umanitate în ei care în Occident a fost distrus de societatea de consum. Bine ar fi să-şi păstreze aceste calităţi.


Aveţi totuşi „eşecuri“ culturale?

Sunt numeroase, dacă le compar cu visele mele de la 18 ani. Noroc că mă conduc în continuare după această deviză: Ai un eşec? Uită-l imediat şi reapucă-te de lucru. Ai un succes? Uită-l imediat şi reapucă-te de lucru.  


Ce înseamnă dialogul post-absurd şi angajările de clovn din lumea noastră contemporană?

Sunt piese total „realiste“, ca să folosesc acest termen pe care îl detestam înainte de 1989. La ora aceea „realism“ şi „socialism“ rimau atât de mult (datori realismului socialist impus de putere), încât preferam să scriu în orice cheie, fantastică, grotescă, onirică, absurdă, suprarealistă, dadaistă, expresionistă, numai realistă nu. Acum mă apropii cu voluptate de „piesa scurtă realistă“ şi caut explozia metafizică, dimensiunea fantastică în descrierea unor situaţii dintre cele mai banale… Acest tip de realism îl asociez totuşi cu poezia, pentru că descifrarea poetică a lumii nu m-a părăsit niciodată.


Esenţialul poate fi prins şi criptic, numai în puţine cuvinte?

Piesele scurte pot fi adevărate bijuterii când… sunt bune. Personal, am fost fascinat de piesa scurtă, după cum am fost fascinat de poezie. O piesă scurtă reuşită este o formă de captare a unei emoţii puternice cu o enormă economie de cuvinte. Un exerciţiu stilistic fascinant. Uneori am scris piese scurte (şi foarte scurte) dintr-o suflare şi apoi, recitindu-le, mi-am dat seama că nu mai era loc în ele pentru niciun cuvânt suplimentar… Piesa scurtă este o formă de mister textual, o dovadă că textul este viu. Sunt poveşti care nu vor să „crească” dincolo de un anumit volum de cuvinte. Autorul trebuie să simtă însă pînă unde poate „creşte” un text, o poveste, şi să nu „tragă” de ea ca de o gumă de mestecat.

 

30 de interviuri eveniment,
Editura Tritonic, București, 2008

Citiţi şi:

Matei Vişniec, despre "Negustorul de iluzii" din societatea contemporană