Oana Pellea: Prin căderi te ridici, ăsta a fost şi drumul meu

Fiica lui Amza Pellea spune că moartea nu poate să ne despartă de cei pe care îi iubim cu adevărat pe lumea asta. Oana Pellea afirmă că va vorbi cât va trăi despre tatăl său, pentru că părinţii i-au dat acest cadou numit ,,viaţă”. Şi pentru că ei i-au şi schimbat viaţa, prin exemplul lor.

Feb 4, 2024 - 13:37
 0  160

După "Mă tot duc…", de la Teatrul Foarte Mic, ai revenit în forţă, la Metropolis, în spectacolul Buzunarul cu pâine, după piesa lui Matei Vişniec.

Buzunarul cu pâine a fost o experienţă, ca şi Mă tot duc…, ambele spectacole au fost jucate mai întâi în străinătate, apoi în România. Eu şi Mihai Gruia Sandu jucăm Buzunarul de vreo doi ani în limba franceză. Eram foarte curioasă de reacţia publicului român, care e cu totul alta decât cea a publicului de afară. În străinătate se râde mult mai mult. Pentru români nu e acelaşi lucru, românii se recunosc în poveste şi râd cu amar.


Unde te duci în "Mă tot duc…"?

Şi Mă tot duc… şi Buzunarul cu pâine vreau să însemne cu adevărat ceva. Nu mă interesează ca spectatorul să spună ,,Oana Pellea e o bună actriţă”. Spectacolul Mă tot duc... afirmă că eu cred în iubire şi în deschidere, şi în sensibilitate, şi în emoţie. Unde mă tot duc? Spre Dumnezeu…


Ce înseamnă "Buzunarul cu pâine" şi Vişniec pentru tine?

Buzunarul cu pâine e despre altceva. Oricât de cinic ai fi şi oricât de negativist ai fi, n-ai cum să nu te deschizi în final. Ador personajul meu din Buzunarul cu pâine. Eu întotdeauna am fost îndrăgostită de ultimul personaj. Însă acum sunt amorezată rău de el. Personajul meu e nihilist total, n-are deloc deschidere, de aceea am ales să-l fac aşa. La final, el demonstrează însă că automat trebuie să te deschizi, altă soluţie nu există. Oricât de mult  spui ,,nu”, termini tot printr-un ,,da”.  Oricât de închis, încrâncenat eşti, ajungi la o deschidere.
E o întoarcere de unghi, care te obligă la asta. Cred că un om, în drumul lui spiritual, oricât l-ar ţine pe ,,nu” în braţe, Dumnezeu sau viaţa îl face într-un final să ajungă la ,,da”.

Nu pot vorbi de colaborare cu Vişniec. Noi suntem născuţi în aceeaşi zi, pe 29 ianuarie. E un fel de frate pentru mine. Iar Buzunarul cu pâine mi se pare un text foarte bun. Vişniec a fost impresionat şi de varianta în franceză a spectacolului, pe care l-a văzut la Paris, deşi avea emoţii, pentru că văzuse spectacolul numai în română. Reprezentaţia de la Paris a avut un succes real şi plin.


Cum vezi succesul din luminile rampei?

Am 25 de ani de când joc. Am cunoscut ceea ce înseamnă succes şi acasă, şi peste tot în lume, şi la Tokyo, şi la New York, şi la Londra, şi la Paris. Eu ca actriţă sunt absolut împlinită. Acum, drumul meu de căutare e altul. Profesional, nu mai am ce să-i cer lui Doamne-Doamne, pentru că am parcurs un drum absolut senzaţional. Am ajuns unde trebuia să ajung, chiar şi pe covorul roşu, la Londra, lângă cei mai mari actori. Drumul meu e acum spiritual. Nu-mi mai ajunge să stau pe o scenă pur şi simplu…Trecerea mea pe o scenă sau în viaţă trebuie să lase o urmă spirituală…


O cădere te poate ridica cu adevărat?

Prin căderi te ridici, ăsta a fost şi drumul meu. Nici eu n-am fost un om deschis, dar m-a luat viaţa de ciuf, m-a dat cu capul de toţi pereţii şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că s-a produs această deschidere. Există două categorii de actori: sunt actori care se suie pe scenă ca să se arate pe sine sau să caute o glorie a sinelui sau să-şi mângâie orgoliul. Alţii parcurg, invers, un drum spiritual şi ceea ce e important nu este să se arate pe ei, ci să parcurgă împreună cu spectatorul un drum. ,,A fi împreună cu spectatorul” e cel mai important pentru mine!
A parcurge un drum de înţelegere sau trăire împreună…


În "Copiii tatălui" ai interpretat primul tău rol de anvergură internaţională. 

Da, e primul rol într-un context atât de mare. Rolul meu nu-i nici mare, nici mic, e important în economia filmului: Marishka, un rol ciudat, un personaj foarte ataşant.
Cuarón a făcut ceva extraordinar pentru mine, m-a săltat în distribuţie, mi-a dat ,,cast credit”, deşi asta nu era prevăzut în contract. Dacă îţi dau credit Universal Pictures şi Alfonso Cuarón, asta înseamnă foarte mult. Mă aflu în distribuţia principală, a zecea pe generic, iar rolul meu ţine 25 de minute din peliculă.


De ce vorbeşti româneşte în film?

E plăcut să vorbeşti româneşte lângă Clive Owen…


Cât de greu a fost să lucrezi cu Clive Owen sau Alfonso Cuarón?

Bugetul filmului a fost mare, de aproape 80 de milioane de dolari, cu cinci producători implicaţi, cei mai mari de la Hollywood. Sigur că era o tensiune fantastică pe platourile de filmare, însă niciun actor nu a simţit-o.
Acest Cuarón ar trebui clonat, pentru că are o energie absolut incredibilă, este o explozie de om. Clive Owen este, la rândul lui, de o modestie şi de o normalitate absolut exemplare. Cea mai mare calitate a unui artist adevărat este modestia. Actorii cei mai buni ştiu ce înseamnă smerenia în profesie. Am lucrat cu ei absolut normal. M-au tratat ca pe un egal al lor.


Ai un agent care te reprezintă la Londra?

După ce am făcut Children of Men, echipa de acolo a vrut să-mi faciliteze asta. Fără agent nu exişti în străinătate. Pentru mine a fost o deschidere excepţională pentru că, după filmul lui Cuarón, a venit un rol principal în limba engleză, într-un film regizat de Oliver Parker.
Am unul dintre rolurile principale din  I Really Hate My Job,  în care joc alături de Neve Campbell, Shirley Henderson, Alexandra Maria Lara şi Anna Maxwell Martin. Rita, personajul meu, e latină, chiliană, şi vorbeşte tot filmul în engleză.
Filmul a avut premiera la Londra, după aceea a ajuns în România. E prima comedie în care joc, e o demenţă ce facem acolo, pe un fir subţire între comic şi tragic.


Nu te-a deranjat o schimbare de fizionomie atât de brutală în "Children of Men"?

La Londra, la filmări, nu mă anunţase nimeni de schimbarea de fizionomie. Mi-au luat mulaj de faţă. Am încercat vreo sută de costume până am rămas la cinci variante, din care Cuarón a ales unul în final. ,,Ştiţi să mergeţi pe motocicletă?", am fost întrebată. Mi-au explicat trei minute cum se face şi mi-au dat drumul singură într-un poligon. Mi-aduc aminte că apunea soarele.
Şi mi-am zis: ,,Asta n-o făcusem". Seara au venit în rulotă Clive Owen şi regizorul. ,,De ce eu, dacă schimbaţi tot, şi nas, şi gură, şi mers? În film, par mult mai bătrână şi mult mai grasă", am întrebat.

,,Te-am ales pentru ochii şi talentul tău. Any questions?", a răspuns Cuarón, zâmbind. Este un regizor incredibil, merge cu detaliul până în pânzele albe. Tot machiajul şi schimbarea de fizionomie într-adevăr mi-au pus şi mai mult ochii în valoare. Iar acum mi-e foarte dragă Marishka… iar pe Cuarón îl ador.


Mai ai propuneri să faci film în Europa?

În Marea Britanie, am refuzat nişte roluri. Trebuie să-mi placă foarte tare un rol ca să-l accept. Nu mai pot accepta să joc într-un film numai pentru că se face în Marea Britanie sau în străinătate. Nu-mi ajunge mie, mai bine citesc o carte. Filmez la Bibliotheque Pascal, de Szabolcs Hajdu. Am făcut şi Palme albe împreună cu acest regizor. Am filmat deja jumătate din perioadă, la Târgu Mureş. Filmul e o coproducţie Ungaria-Marea Britanie-Germania.

E un regizor cu care îmi face plăcere să lucrez. Am fost la Budapesta la proba de costum şi …se întâmplă câteodată un lucru straniu în viaţa unui actor, să pui un costum pe tine şi să devii un personaj, să-ţi apară dintr-odată personajul. Am pus parpalacul pe mine şi a apărut, spre uimirea mea, altcineva. Sunt o ciudăţenie pe pământul ăsta şi trebuie să recunosc că atrag ciudăţenii.


Crezi că vei câştiga un premiu Oscar? 

Cred că şi la 50 de ani, şi la 57 de ani, si la 87 de ani, se poate lua Oscarul… N-am nicio grabă.

Oscarul ţi-l dai tu şi ţi-l dă viaţa. Fiecare avem Oscarul nostru. Depinde cu ce-l încarci tu. Unul e Oscarul comercial, dacă vrei să alegi drumul ăsta, Oscarul de plastic şi de silicon, Oscarul de ego, care explodează pe pereţi.
Altul e Oscarul de calitate, Oscarul la care lucrezi în filigran, Oscarul de spiritualitate, Oscarul pentru smerenie… nu e numai ăla, ,,statuiul”. ,,Statuiul” îl ia numai cine întruneşte la un moment dat o serie de factori care tind spre chestia asta. Îţi trebuie mai multe, iar talentul e ultimul pe listă. Trebuie să vrea Dumnezeu. E ca la Loto. Îţi trebuie şansă, îţi trebuie conjunctură socială. E o prostie să-ţi doreşti Oscarul. El poate să fie în cărţi sau poate să nu fie în cărţi.
Important este să-ţi doreşti Oscarul tău. Oscarul înseamnă de fapt excelenţă. Depinde în ce îţi doreşti a excela.


Cum a fost experienţa de a juca în serialul "Cu un pas înainte"? 

Că e o ruşine să joci într-o telenovelă, e un punct de vedere foarte provincial. Mi s-a reproşat că de la roluri de regine, am trecut la roluri de cerşetoare, de ţigănci sau la a juca în serialul Cu un pas înainte. Asta-i menirea unui actor. E datoria mea faţă de mine. A face roluri cât mai diferite este scopul unui actor care cere mult de la el însuşi. Cei mai mari actori din lumea asta au trecut prin şcoala televiziunii.

Omul sfinţeşte locul. Rolul ăsta a fost important pentru că am fost alături de puşti. E un alt ritm. Asta te întinereşte şi pe tine! Mi-a făcut mare plăcere să fiu alături de un actor şi un om pe care îl admir şi care mi-e drag, Răzvan Vasilescu. Am avut alături o echipă foarte profesionistă. Nu are niciun minus experienţa din Cu un pas înainte. Dimpotrivă!

 



Cum îţi petreci vacanţele de vară?

Sunt alături de tot ce-mi este drag mie: găini, câini, pisici, păsări, muzici, cărţi. linişti… Încerc să-mi încarc un pic bateriile pentru ce urmează.


Interacţionezi cu oamenii şi altfel decât pe scenă, la  cursurile Erisma. Cât de mult empatizezi cu ,,elevii” tăi?

Predau cursuri Erisma, la Asociaţia Erudio, la oameni de afaceri. Am ajuns la generaţia numărul şase de ,,erismatici”.

Sunt cursuri de teatru. Nu au nicio legătură însă cu teatrul. Eu parcurg o experienţă cu nişte oameni. Experienţa de la Erudio mi-a reaprins încrederea în oameni. Sunt mai mulţi care predau, printre care Cosmin Alexandru, Liviu Papadima, Robert Turcescu, Ioana Pârvulescu. Cursul e adresat unor oameni care nu mai pot rămâne închistaţi în lumea lor şi care au nevoie şi de altă deschidere. Ce predau se numeşte tehnici teatrale, dar repet, e un drum parcurs împreună, de deschidere, de fapt.

Nu trăim numai într-o lume în care se dă la gioale. Am inventat orice ca să comunicăm, dar de fapt nu mai comunicăm.


Ai o anumită metodă de predare?

Eu nu am metodă. La mine, esenţială e întâlnirea cu fiecare omuleţ în parte, spun ce văd în omul ăla. Totul e cu materialul clientului, ca la croitor. După ce s-a terminat primul curs, am zis: ,,Staţi, că trebuie să învăţ şi eu să fiu trainer”. Şi toată lumea, trainerii de specialitate mi-au răspuns: ,,Nu care cumva să faci asta, rămâi aşa cum eşti”. La cursuri, sunt alături de Marian Popescu. E un tip foarte diplomat. Mi-e foarte drag şi de ajutor. Ce stric eu repară el. (Râde).

Ceea ce se întâmplă acolo e senzaţional şi mă încarcă şi pe mine uman. Şi învăţăm să mergem, să privim, să vorbim, să nu ne mai fie frică de judecata celorlalţi - ceea ce e cel mai greu dintre toate, dar se poate.


Cum te gândeşti la Amza acum?

M-a indignat părerea unui domn de pe un blog. El spunea: ,,Ce tot vorbeşte de taică-su? La fiecare interviu, Oana vorbeşte de taică-su. Să nu mai vorbească de taică-su. Să-şi vadă de meseria ei”. Vreau să vă anunţ oficial: voi vorbi toată viaţa mea de Amza şi de mama, Domnica. Ei doi sunt dragostea vieţii mele. Până închid ochii, o să vorbesc de ei.


Ce-ai moştenit mai mult de la Amza în afara talentului de actriţă? Dar de la mama ta?

E foarte greu de împărţit, pentru că mama cu tata semănau foarte tare. Hazul de necaz, hâtroşenia, deschiderea, faptul că-mi place să fiu cu oamenii, comunicarea, toate astea le am de la Amza. Optimismul, nu! Amza nu era foarte optimist, paradoxal, la cât a făcut lumea să râdă…Mama i-a construit optimismul. Căderile le am tot de la Amza. Din când în când, căderile îmi dau rotocol…Cad în mine…


Cum te-a schimbat mama ta?

Mama m-a schimbat enorm. Mama mi-a schimbat viaţa. Drumul cu mama e dublu faţă de cel parcurs cu tata. Tata a murit când aveam 21 de ani. Mama a murit când aveam 41 de ani. Mama a fost un fenomen şi a murit ca un fenomen uman, într-o explozie de spirit. Mama mi-a schimbat viaţa, dar mi-a schimbat şi moartea. Când o veni timpul, n-o să mai pot zice ,,au”, pentru că pe ea nu am auzit-o niciodată zicând ,,au”. A făcut haz şi de moarte. Trebuie să fii jumătate înger ca să poţi face asta.

Mama m-a modificat enorm pentru că a schimbat în mine tot ce era nasol: eram şi uşor egoistă, şi uşor cu nasul pe sus, şi uşor plină de mine, şi foarte negativistă, şi foarte neîncrezătoare. Eram cu multe la minusuri. Dar am avut şansa de a o avea pe mama, am văzut un fenomen lângă mine. Mama mi-a schimbat tot unghiul de a privi lumea. De la mama am moştenit optimismul.


S-au găsit părinţii tăi unul pe celălalt?

Da, ei s-au găsit. S-au luat în 1958, iar tata a plecat în 1983. Au fost un sfert de veac împreună.


Cum ai ,,supravieţuit” morţii lor?

Am fost luată de umăr şi m-a ajutat Doamne-Doamne. A fost clar ajutorul de la Dumnezeu. Şi m-au ajutat şi ei de pe lumea cealaltă. Eu mă simt protejată de ei şi n-am deloc senzaţia că nu-i mai am. Cu siguranţă, nu-i mai văd, nu mai pot să-i ţin în braţe, nu mai pot să-i sărut. Şi asta te doare. Şi asta înseamnă dor. Simt însă că ei sunt tot timpul cu mine, că eu sunt ei. Asta e o certitudine. Moartea nu reuşeşte să te despartă de cei dragi.


Cum poţi să râzi printre lacrimile unui clovn răstignit?

Pentru că i-am avut pe Amza şi pe mama, în viaţa mea, mi se întâmplă ca 99% din timpul petrecut cu mine să râd. Înainte mă şi plictiseam.

Jules Renard zice o chestie extraordinară: ,,A te plictisi este o lipsă de respect de sine”. A trecut timp ca să înţeleg asta. Şi mai spune Renard un lucru extraordinar: ,,În singurătate, mă simt bine şi când sunt singur”.


Tu mai crezi în specia bărbaţilor?

Ferească Dumnezeu de o lume numai cu femei!


Mai vrei să faci un copil?

Am 47 de ani…Poate s-ar mai putea. Nu depinde de mine. Nu e bine în viaţă să vrei cu încrâncenare ceva. M-aş bucura să am un copil. Mi-am dorit o perioadă să am un copil. Mie mi s-au întâmplat lucruri în viaţă atunci când nu am mai avut nimic de pierdut. Şi când nu am mai vrut nimic. În clipa în care am spus însă: ,,Nu mai am nimic, nimic de pierdut pentru că nu mai am nimic, nici nu-mi mai doresc nimic”, atunci au venit toate, atunci s-au deschis toate drumurile. E foarte bine să visezi, dar fără încrâncenare. De unde avem noi certitudinea că ne-am născut ca să trăim? Las-o aşa cum e! Asta m-a învăţat tot mama, şi asta l-a învăţat mama şi pe Amza: să te bucuri de clipă şi să înnobilezi clipa. Clipa asta e un moment în care tu pui ceva în el.


Ce te faci când eşti nevoită să-i sacrifici pe cei dragi din jur, tocmai de dragul muncii tale?

E un privilegiu să fii artist. Nici nu meriţi acest privilegiu. Talentul nu e ceva ce ai săpat şi ai scos la lumină. E ceva ce-ţi dă Doamne-Doamne şi atât. După, vine munca, multă muncă… E o bucurie să fii artist.

Frustrările le avem cu toţii. Eşti dat la o parte atâta timp cât există mai multe părţi… Cei care te iubesc te înţeleg, sunt alături de tine şi nu se simt sacrificaţi. Cei care te iubesc cu adevărat rămân cu tine până la capăt. Cei care te iubesc nu pleacă de lângă tine, rămân lângă tine. În viaţă lucrurile vin când trebuie să vină. Şi când poţi să le faci, emoţional, faţă! Să lăsăm la o parte ziua de mâine. Să nu uităm că viaţa e pe zile. E azi, e acum, e momentul ăsta! Asta nu înseamnă să nu visezi, dar nu trebuie să fii încrâncenat.


Când eşti la o răscruce, cum poţi să alegi drumul cel drept?

Ai momente în viaţă când nu ştii ce să alegi. Spui doar atât: ,,Eu nu ştiu să aleg”. Şi îi zici lui Doamne-Doamne să aleagă El pentru tine. Şi ajungi unde trebuie. Sunt lucruri care se întâmplă pur şi simplu. Minusurile sau ceea ce crezi că ţi se întâmplă rău sunt de cele mai multe ori un bine…

Eu sunt un om foarte norocos. Din această zdrobire de creier, pe care mi-a făcut-o viaţa, pierzându-i pe-ai mei, eu m-am trezit. Se putea să nu mă trezesc. M-am trezit însă cu adevărat! Şi bine e să ne facem timp să mai citim o carte şi să ne rugăm lui Doamne-Doamne să ne lumineze.


Ai un duhovnic? 

Sunt foarte credincioasă, dar nu habotnică.

Am un duhovnic, care a împărtăşit-o pe mama. ,,Ai zis că mi-aduci un preot, ăsta e un prieten”, mi-a spus mama, după ce el a împărtăşit-o. Da, duhovnicul meu e un spirit luminos. Îl cheamă Cătălin Savu. Slujeşte la Biserica Cuţitul de Argint.


Viaţa adevărată rămâne tot în casa de la munte?

În continuare, nu-mi place Bucureştiul. Visul e acolo, visul e în vârf de munte, să mă urc în vârful muntelui. Să mă uit la „televizorul” cel mare, adică pe fereastra enormă de unde văd doar cerul şi muntele.


Care-i povestea nucului din curtea ta?

E un nuc care  e prietenul meu! Citesc acum o carte care mi-e foarte dragă, Jurnalul lui Jules Renard. El spune că nucul este cel mai tăcut dintre copaci şi cel mai secretos….Nucul e o lume. De asta şi vorbim sub nuc…Să nu ne afle nimeni, nu?

30 de interviuri eveniment
Editura Tritonic, București, 2008

Care este reacția ta?

like

dislike

love

funny

angry

sad

wow