John Carter - Kitsch a l’americaine
Resuscitarea unui personaj emblematic al culturii populare americane, soldatul John Carter, de către creatorul lui „Wall-E”, Andrew Stanton, reuşeşte mai mult săi plictisească pe spectatorii „hrăniţi” cu un secol de science-fiction.
 |
|
Americanul Edgar Rice Burroughs (1875-1950) este cel care a reuşit să creeze şi să impună două figuri iconice ale culturii populare americane, şi nu numai: „omul junglei” Tarzan şi ex-soldatul confederat John Carter, ale cărui aventuri pe Planeta Roşie sunt narate în seria deschisă de „A Princess of Mars” / „O prinţesă marţiană” (1912). Din păcate, lipsa completă de talent literar a autorului transformă aceste texte în ceea ce anglo-saxonii numesc „trash” (sau, cu un termen mai blând, „pulp”).
Burroughs nu este niciodată menţionat pe vreo listă serioasă a autorilor frecventabili de către adolescenţi (unde ar intra Verne, Wells, L. Frank Baum, J.M. Barrie sau L. Carroll). Materialul e atât de inutilizabil, încât atunci când, în 1984, regizorul britanic Hugh Hudson şi-a dorit, cu filmul „Greystoke”, să revină la personajul Tarzan original (spre deosebire de seria cu Johnny Weissmuller, care n-avea nicio legătură cu aventurile din cărţi) a trebuit să rescrie complet povestea, nefolosind decât ideea lordului englez crescut printre maimuţe.
Cu toate acestea, aventurile lui John Carter pe Marte au avut un imens succes în America (chiar dacă la noi, să zicem, personajul e mai puţin cunoscut). Seria de romane SF a lui Burroughs a influenţat masiv apariţia genului space-opera în anii ’30 (cu eroi ca Flash Gordon, Buck Rogers etc.) şi revitalizarea modernă a acestuia de către George Lucas, cu „Star Wars” / „Războiul stelelor”. Astfel, John Carter poate fi socotit „strămoşul” îndepărtat al fel de fel de eroi science-fiction, care au populat imaginarul colectiv al ultimului secol.
De la autorul lui „Wall-E”
E de înţeles, din aceste motive, cât de aşteptată era aducerea, pentru prima dată pe marele ecran, a aventurilor marţiene ale acestui personaj american heraldic (filmul marchează, de altfel, şi trecerea unui secol de la prima apariţie a cărţii, în anul 1912). Un alt motiv de maxim interes era semnătura regizorului Andrew Stanton, unul din creierele de la Pixar, responsabil pentru acea bijuterie de animaţie care este filmul „Wall-E” (2008) – ca şi pentru „Finding Nemo” / „În căutarea lui Nemo” (2003).
„John Carter” reprezintă trecerea lui Stanton de la animaţie la filmul live-action, adică un film cu actori în carne şi oase (e un fel de a spune, din moment ce, şi aici, multe personaje – marţieni verzi, înalţi de 3,5 metri şi cu patru braţe etc. – sunt generate pe computer). Ca şi în cazul lui Brad Bird (realizatorul „Incredibililor”, trecut la live-action cu „Misiune imposibilă 4”), însă, presiunea financiară a fost uriaşă şi a grevat asupra aspectelor creative ale producţiei. Un astfel de film trebuie să-şi scoată banii (mulţi) cu orice preţ, iar „John Carter” a reuşit să facă asta. Preţul? Sacrificarea oricărei (eventuale) poezii a aventurilor marţiene ale fostului soldat din Războiul Civil şi a povestei sale de dragoste cu o prinţesă umanoidă de pe Planeta Roşie.
Kitsch a l’americaine
Din păcate, pare că sărăcia – literară şi imaginativă – a romanului inspirator (şi a autorului său) s-a extins şi asupra filmului, transformându-l într-un produs lipsit de interes (mai ales atunci când eşti familiar cu zecile de personaje şi aventuri ulterioare lui John Carter, fie ele derivate din această carte). Cele peste două ore nu sunt altceva, în cea mai mare parte, decât o înşiruire de lupte şi bătăi între musculosul Carter şi inamicii săi marţieni (era preferabil, din acest punct de vedere, un film şi un personaj precum „Conan Barbarul”, de anul trecut). Mai ales dacă vezi filmul în condiţii tehnice performante, acesta nu face decât să te plictisească şi obosească (ce deosebire faţă de „Avatar” sau de „Alice” 3D a lui Tim Burton).
Nimic nu se ghiceşte din farmecul nemărginit al lui „Wall-E”, precedentul film al lui Stanton. Ca un făcut, şi actorii principali sunt complet lipsiţi de charismă. Taylor Kitsch (John Carter) pare că are un nume predestinat, iar Lynn Collins (Dejah Thoris) arată a orice, numai a prinţesă (fie ea şi marţiană) nu. Actori buni, ca Samantha Morton sau Willem Dafoe, sunt oricum de nerecunoscut sub înfăţişarea lor digitală. Nostalgia te poate face să te gândeşti la “Aelita” lui Alexei Tolstoi (ecranizată, în 1924, de Iakov Protazanov), neecranizabilă acum pentru că e considerată o poveste comunistă. Dar ce diferenţă între poezia lui Tolstoi şi acest kitsch americănesc!
Articol apărut pe platforma adevarul.ro
Care este reacția ta?
