Nicolae Manolescu: "Vreau să văd opera tinerilor scriitori"

Care a fost rostul organizării acestui Colocviu al Tinerilor Scriitori?

A fost una dintre ideile mele, de când am venit la Uniune, să încercăm să înlocuim vechile manifestări anuale, printre care colocviul dramaturgiei, al romanului sau  al poeziei, cu ceva cu adevărat util. Să adunăm nişte oameni care să schimbe opinii cu privire la Uniune, la cărţi, la literatură, la ce se vinde, la ce se cumpără. Am precizat în mod special că nu dorim să implicăm Uniunea ca instituţie sau conducerea Uniunii în colocviul propriu-zis. Am vrut ca tineri din toată ţara să se cunoască şi să comunice între ei. Daniel Cristea-Enache şi Constantin Stan, care au moderat discuţiile, sunt la rândul lor oameni tineri.

Listele au fost deschise, singura problemă a fost cu cei din ţară care nu puteau fi într-un număr nelimitat. Eu bănuiesc că o bună parte din reacţia asta de pe clubliterar.com a fost un boicot la adresa omului care a organizat colocviul, Dan Mircea Cipariu, cu care aceşti tineri au ceva de împărţit. Cipariu a fost însă un simplu participant la colocviu, iar meritul lui rămâne că a adus banii pentru acesta.

Cum aţi privit încercarea de sabotare a întâlnirii pe clubliterar.com?

Eu nu înţeleg, ca limbaj, reacţia de pe internet a lui Chiva şi Schiop. E corect să aibă un punct de vedere, dar nu e corect să aibă limbajul ăsta. Faptul că aşa vorbesc între ei nu este o scuză. Dacă aceşti tineri nu găsesc vreun rost în această întâlnire, de ce nu vin să discute, să-şi spună punctul de vedere.

Când li se oferă o asemenea ocazie nu vor să vină. Literatura, dincolo de caracterul creator şi genial al cărţilor, este un domeniu al dezbaterilor, al discuţiei, al schimbului de idei. Ce m-a supărat la contestatari a fost refuzul dialogului. De ce a trebuit să se boicoteze întâlnirea pe internet şi în presă?

Nu am vrut să-i convingem să devină membri. Nu am vrut să-i convingem că Uniunea Scriitorilor e necesară. Le-am propus numai o discuţie. Venim după o perioadă de compresiune înspăimântătoare. Am înţeles nevoia de a profita de libertate, de a spune totul verde în faţă. Pe vremea copilăriei mele, astfel de copii, cu asemenea manifestări, se chemau puţoi. Toţi am fost puţoi la o anumită vârstă, dar era altceva să fii aşa în timp de război sau în plin comunism. Acum trăim alte timpuri. Noi nu aveam atunci o zi a liberei exprimări.

În manifest, Uniunea a fost considerată o anomalie, i s-a reproşat sistemul fanariot, mai mult, s-a spus că  scriitori  fără talent intră în USR. Cum comentaţi aceste acuze?

Într-o discuţie telefonică, i-am zis lui Chiva: „Ionuţ Chiva, închide ochii, apoi deschide-i. Te vei trezi la 60 şi ceva de ani, cu o pensie între 1. 700.000 şi 2.000.000 de lei vechi. Ce vei face? Am moştenit 1.000 şi ceva de oameni săraci şi bătrâni. Dacă desfiinţăm Uniunea, ce facem cu ei?”. Oricând e nevoie de asistenţă în materie de cultură. Scriitorii trebuie să fie asistaţi. Economia de piaţă, literatura pot permite numai unuia dintr-o generaţie să trăiască din scris. Când eşti poet, poţi să mergi la slujbă, poţi să scrii poezia pe un colţ de hârtie acolo unde lucrezi. Dar când eşti romancier, e mai greu să te duci la slujbă şi să-ţi lucrezi şi romanul. Lucrăm la noul statut şi vom schimba unele lucruri. Cei care vin au cărţi, dar nu au întotdeauna valoare, iar recomandările se obţin uşor – suntem doar oameni civilizaţi şi politicoşi unii cu alţii. Întrebarea este: de la ce nivel în sus începe valoarea?  Intrăm în paradoxul chelului: de la câte fire de păr în sus nu mai eşti chel? Ne trezim cu oameni de vârsta mea care vor să devină membri ai Uniunii şi nu poţi să-i împiedici. Tinerii spun că e o anomalie, dar ei nu aşteaptă pensii cu 50% mai mari. Contestatarii nu înţeleg că pentru bătrâni e esenţială această majorare a pensiei.

Suntem o organizaţie de breaslă, nu o uniune de valori. Într-o lume ideală ar fi bine să fie membri numai scriitori de valoare. În breaslă, mai sunt şi genii, mai sunt şi scriitori de valoare mai mică, mai sunt şi veleitari.

Aceşti tineri au venit în manifest cu informaţii la mâna a doua, care nu au nicio valoare. Ei au spus că Uniunea Scriitorilor e condusă din umbră de Uricaru şi de Breban. Nu e adevărat. Ţin să reafirm că nici Uricaru, nici Breban nu conduc USR-ul.

Ce aţi făcut concret pentru tinerii invitaţi la colocviu?

Nu am avut nicio pretenţie de la ei, decât să vină să-şi spună punctul de vedere. Dacă au spus lucruri interesante, aceste discuţii vor fi publicate într-un volum. De asemenea, ei trebuie să vină cu nişte proiecte literare.

Un juriu a examinat proiectele şi şase tineri au primit o sumă în euro timp de şase luni de zile ca să-şi facă manuscrisul. Le dăm banii, ei au obligaţia să scrie. Aceste burse sunt o stimulare.

Nu am vrut să aleg proiectele după gustul meu. Am vrut să fiu obiectiv până la capăt şi să nu influenţez dezbaterile colocviului. Am vrut doar să-i ascult pe aceşti tineri. Vreau să văd operele lor.

Cer tinerilor literatură de calitate, nu le cer să gândească la fel ca mine. E normal să nu gândească la fel ca mine, pentru că există o diferenţă de vârstă de 50 de ani între  mine şi unii dintre ei.

Încercăm să ajutăm tinerii. Poate vom permanentiza acest colocviu, anual sau o dată la doi ani. Cartea Românească a scos nişte volume splendide scrise de tineri. La toate revistele USR, din Bucureşti şi din ţară, scriu tineri. La Orizont, Convorbiri literare, Luceafărul sunt oameni tineri, iar media de vârstă la România literară este sub 30 de ani. Am luat colaboratori şi din rândul studenţilor din anul al II-lea.

Ce credeţi despre literatura ultimilor ani?

Am citit o bună parte din literatura tinerei generaţii. Am o părere în calitate de critic, nu în calitate de preşedinte USR.

Mă obsedează o temere pe care a exprimat-o un critic interbelic, Edmund Wilson, un fel de Lovinescu al americanilor: „Vine o vreme când nu mai înţelegi ce-i în literatură”. E grav dacă asta se întâmplă, deşi, evident, apar diferenţe de gust. Mi-am promis că, indiferent de cât de mică va fi înţelegerea mea, nu am să spun niciodată: „Asta nu e literatură”.

Am înţeles că a fost nevoie de suprimarea cenzurii şi de această libertate după '89 ca oamenii să poată spune ce vor să spună.

Foarte mulţi au folosit însă această libertate doar pentru a se defula, nu pentru că ar fi avut cu adevărat ceva de spus. Mare parte din literatura nouă nu are substanţă. Mă intrigă faptul că toată tânăra generaţie a descoperit reality-show-ul, literatura confesivă, la persoana I, o mărturisire reală sau fictivă, prilej de a spune toate experienţele erotice şi sexuale de la 20 de ani. Prima carte poate fi interesantă. În  a doua sau a treia carte, tinerii scriitori nu prea mai au ce spune. Asta e marea problemă. Nu există o consistenţă a experienţei. Decepţia de la a doua carte încolo începe să fie semnificativă. Talentul este ca un tonomat, o maşinărie foarte perfecţionată, de făcut cafea, în care nu trebuie să uiţi să pui cafeaua sau apa. Altfel maşinăria merge în gol.



Au apărut tot felul de manifeste literare, cu denumiri diferite. Ce anume uneşte şi ce desparte aceste curente?

Toată avangarda românească a secolului 20 sau cea europeană a fost făcută de grupuri care se certau între ele. Au fost trei-patru grupuri importante între anii 1920 şi 1945. Membrii erau foarte răi, se lepădau de cei bătrâni şi se spurcau unii pe alţii. În prezent e vorba despre o altă generaţie. Nu mai este generaţia '80, care a dominat sfârşitul de secol 20, cu Mircea Cărtărescu şi ai lui. Ar fi bine ca, după optzecişti, să avem o generaţie 2000. Există nişte statistici care spun că, de regulă, 15-20 de ani despart o generaţie de alta. Am văzut manifestele grupurilor actuale, am publicat multe şi în România literară. Nu mai are importanţă cum se numesc. Pot să fie şi postmoderni, pot să fie cum vor ei, doar că în ciuda diferenţelor de program, aceşti tineri se aseamănă prin tonul foarte personal experimental şi prin faptul că nu au critici. Omologarea unei generaţii trebuie făcută de criticii ei. Generaţia mea a avut şansa ca pe lângă cei câţiva scriitori să aibă şi câţiva critici: Mircea Martin, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu, oameni care au mers în pas cu generaţia de scriitori. Criticii, la rândul lor, pot să nu recunoască valorile. Călinescu, când şi-a reluat Cronica mizantropului sub forma Cronicii optimistului în Contemporanul, era la 60 de ani un fel de papă care dădea bule. Rezultatul a fost catastrofal, cu două excepţii: Florin Mugur şi Marin Sorescu. Nu avea antenă pentru tineri.

Nici generaţia '80 nu prea a avut critici, dar acum nu există deloc. Radu G. Ţeposu a scris o carte despre generaţia '80, însă el a murit după Revoluţie. După aceea au fost din ce în ce mai puţini critici.

Nu e vorba numai de o lipsă a genului de critică, ci şi de un dezinteres pentru spiritul critic. E vorba despre un fenomen postmodern, recunoscut şi de Mircea Cărtărescu. Totul e mai la grămadă, e ca o bibliotecă, în care cauţi de înnebuneşti o carte şi nu o găseşti. Postmodernii nu sunt interesaţi de selecţie. Asta e mortal pentru literarură. De aici vine şi o anumită frustrare a tinerilor scriitori. Pot să o explic, deşi nu pot să o accept. „Pe noi nu ne bagă nimeni  în seamă. Bătrânii au acaparat absolut totul. Instituţiile sunt de tip vechi“, spun aceştia.

Forumul de pe internet a luat locul cenaclului literar? Ce credeţi cu adevărat despre acest clubliterar.com?

E mai simplu să stai acasă pe internet şi să spui ce vrei pe forum. La cenaclu trebuie să te deplasezi. Nu mai există cenacluri. Ele au avut momentul lor de glorie în anii '80, când cenzura nu mai permitea publicarea cărţilor.

Nu e interesant acest clubliterar.com, îmi pare rău că trebuie să spun asta. Nu vreau să jignesc pe nimeni. Sunt nişte copii, nu ştiu ce vor, se joacă, cu un spirit negativist şi de frondă. Ce s-a ales de fronda generaţiei interbelice? S-a ales o carte a lui Eugen Ionescu: Nu. Un nu extrem de inteligent şi cu afirmaţii valabile. Eu caut de multă vreme pentru România literară un tânăr critic, pentru generaţia acestor tineri scriitori, care să spună nu.

Noi avem scriitori, dar ne mai trebuie şi cititori. Criticii ies şi din scriitori. Poţi să scrii formidabil fără să citeşti. Sunt scriitori cultivaţi, alţii necultivaţi care se bazează pe un talent spontan. Orice critic visează însă la scriitori care să fie şi cititori.

Există diferite amiciţii între scriitori şi critici sau jurnalişti. Sunteţi de acord că pe baza acestora se scriu cronici favorabile indiferent de valoarea reală a cărţii?

Da, 99% din cronici sunt favorabile sau laudative. Se laudă unii pe alţii între ei în funcţie de găşti. Dacă ar exista critici adevăraţi nu s-ar întâmpla aşa. Nichita Stănescu avea şi el prietenii lui de pahar, iar uneori era supărat pe critici. „Voi iubiţi opera, nu iubiţi omul din mine“, spunea el. Dar când voia să ştie o părere despre poezia lui, Nichita venea la mine sau la Eugen Simion sau la Valeriu Cristea.

Îţi poţi permite să te dezinteresezi de părerile criticilor numai când eşti Marin Preda la maturitate. Odată am scris o cronică negativă despre el şi mi s-a scos rubrica respectivă. M-am dus la Preda şi i-am arătat-o. A citit-o şi m-a întrebat: „Şi n-o să apară? Atunci rămânem prieteni“. Nu voia să apară o cronică negativă despre el scrisă de Nicolae Manolescu.  Preda însă îşi putea permite asta în acel moment.

Acum aceşti tineri se citesc numai ei între ei. Nu-i citesc pe ceilalţi. Întrebarea e câţi cititori adună aceşti tineri. Călinescu spunea că o literatură mare şi citită trebuie să aibă o bună doză de banalitate. Tot ce e şocant, foarte nou şi neaşezat nu are cititori.

Lipsa de banalitate trebuie să fie inteligentă. E prostie curată să crezi că poţi câştiga cititori cu o literatură pe care nici tu, nici prietenii tăi nu aţi înţeles-o foarte bine. Dacă stai numai cu prieteni, cu două-trei fete – câţiva oameni care se combină în toate felurile posibile – ies numai 3-4 cărţi din această experienţă. După aceea s-a isprăvit. Nu poţi să-ţi povesteşti prima experienţă sexuală la nesfâşit, chiar dacă aceasta este grozavă sau şocantă.

Când în joc sunt cărţile tale, trebuie să ai atâta bun-simţ încât să cauţi ca despre o carte a ta să ai o părere ca lumea, nu numai pe aceea pe care un prieten ţi-o spune la bere. Întâlnirile cu prietenii sunt şi rămân chestii sociale.

Cum se poate scăpa de această capcană? Ce sfat i-aţi da unui tânăr scriitor?

I-aş spune: „Du-te în mijlocul lumii. Suie-te în metrou, în troleu, priveşte în jur, poţi să faci literatură dincolo de propriile experienţe. Nu sta numai în mjlocul prietenilor băutori de bere sau de cafea sau de whisky. Plimbă-te. Lasă-mă pe mine, critic, să stau în bibliotecă“. Nu e vorba că aceşti tineri scriu pornografic. Pornografia este numai dacă nu e talent. Henry Miller nu e pornograf, deşi cele mai formidabile acte sexuale sunt descrise în literatura lui.

Aţi declarat la acordarea premiilor României literare că nu mai avem romancieri.

Ce se întâmplă azi e ca oala în care fierbe ceva. Încă nu văd ce va ieşi de acolo. Nu poţi să faci literatură numai din ebuliţie. Ne trebuie mai mult de 20 de ani după Revoluţie ca să vedem ce se întâmplă cu noua literatură. Mă tem că Brucan  a fost optimist. Dacă anul trecut am premiat trei sau patru romane, anul acesta la România literară nu ne-a venit niciun roman. Am premiat proză scurtă şi un eseu. Nu am avut roman. Dacă vin 30 - 40 de romane, de-abia poţi alege cinci. Am făcut concurs de debut la Cartea Românească. Nu ne-a venit nimic la critică, numai teze de doctorat. Poezie a venit ceva, ficţiune nu am avut aproape deloc. Nu mai avem materie primă.

Fetele scriu  mai bine decât băieţii?

Acum sunt multe fete talentate care ies în faţă. Şi dintre băieţi sunt câţiva foarte buni. Nu vreau să fac nici un fel de liste, pentru că s-ar putea să uit pe vreunul. Aş spune însă că, în prezent, fetele sunt un pic mai vizibile.

Sunt hazarduri care se justifică poate prin faptul că, de ceva vreme, absolvenţii de Filologie sunt fete în proporţie de  90%. E un paradox ce se întâmplă acum, dacă mă gândesc că, la  Cenaclul de Luni, băieţii participau în proporţie de 90%. Mariana Marin, Marta Petreu erau printre puţinele fete de acolo.

Care este ultimul roman al unui tânăr scriitor care v-a impresionat?

Romanul Cruciada copiilor al Florinei Ilis, care e un om de o modestie extraordinară. O fată cu mult bun-simţ, cuminte, la locul ei, care scrie şi vorbeşte mai puţin. Pe mine mă interesează cărţile. Am acest fix: vreau să văd opera tinerilor scriitori.

                                         30 de interviuri eveniment,
Editura Tritonic, București, 2008