Trei, Doamne, şi toţi trei…

A fost mai întâi propunerea lui Ştefan Neagrău, în 1991 (cu Ionel Voineag şi Simina Ivan, bagheta revenindu-i lui Camil Marinescu), apoi varianta lui Cornel Todea, în 1999 (cu Mihaela Stanciu şi Robert Nagy, la pupitru aflându-se Iurie Florea), acum fiind rândul unui invitat italian, Marco Gandini, cunoscut din proiectul european StudiOpera.

Aceste dese modificări de regie tind să impună concluzia potrivit căreia dincolo de farmecul de netăgăduit al muzicii, Elixirul dragostei nu şi-a găsit cadenţa spre succes la Bucureşti, dorindu-se o montare mai convingătoare, mai interesantă, mai modernă, lucru neizbutit nici de regizorul casei (Ştefan Neagrău) nici de invitatul bucureştean Cornel Todea (prea puţin familiarizat cu genul operei). În fine, s-a luat din nou decizia „schimbării la faţă” a spectacolului, poate de data asta va fi ceea ce se doreşte… Dar, în locul unui nume consacrat din ţară sau din străinătate, sau a unui tânăr de perspectivă, cu idei proaspete şi cu curajul opţiunilor, montarea i-a fost încredinţată unui creator de spectacole a cărei carte de vizită străluceşte prin formula „a colaborat cu Franco Zefirelli”… Cum anume, nu ni se spune, după cum nu îl regăsim nici pe afişele teatrelor de primă mărime ale lumii.

Declarativ, noul Elixir se prezintă drept „un spectacol modern”. Dacă modern înseamnă să înlocuieşti decorurile şi costumele din epoca partiturii cu cele din altă epocă (şi ea trecută), atunci spectacolul lui Marco Gandini este modern. Dacă modern înseamnă un spectacol în care să-ţi dai jos pantalonii pe scenă sau să te îmbraci cu un sacou nou în timpul celei mai solicitante arii, atunci, da, este modern.

Şi totuşi, un minim tur de orizont pe marile scenele ale lumii demonstrează că nu „ambalajul” scenic sau gesturile sfidătoare aduc modernismul, ci o concepţie inovatoare, ideile, mesajul, capacitatea de a revoluţiona, de a re-povesti un subiect clasic cu mijloace tehnico-artistice neconvenţionale, dar de mare forţă în comunicare. Crearea de personaje cu caracter puternic creionat, sublinierea situaţiilor dramatice, relaţii între eroi, aceste elemente se cer potenţate altfel, pentru ca regia să fie convingătoare, credibilă, personală, cu propuneri scenico-dramatice coerente, puse în slujba mesajului muzicii şi al libretului. Din păcate, locomotiva noului Elixir a fost deviată spre un drum închis chiar de la pornire, programată pe drumul modernismului.

Regia se limitează la redistribuirea temporală a acţiunii şi la introducerea unor obiecte la care nici Donizetti şi nici măcar Jules Verne nu visau. Şi ce a realizat cu asta? La ce i-au folosit? Cum a fost potenţat mesajul ideatic? Ce are în plus, ca forţă ideatică şi ca atractivitate, ca veridicitate a trăirilor şi ca ştiinţă regizorală noua producţie? Răspunsul este, pentru mine, unul singur: nimic. A fost „vopsit gardul”, până la jumătate, în trei culori (nu, să nu vă gândiţi la Tricolor): alb, negru şi roşu (probabil culorile favorite ale directorului, dacă ne gândim la cromatica din a sa scenografie a operei Carmen de Bizet).

Pentru al doilea act s-au folosit în culori tari, ţipătoare, agresive, amestecate de-a valma, ca şi cum ori s-au terminat vopselele din prima parte ori nu mai era timp de făcut ordine şi fiecare a pus ce culoare a găsit pe acasă. Odată prezentată paleta coloristică, modernitatea „regiei” cam ia sfârşit. Pentru că nu pot crede că acele panouri pictate, înalte şi uşor oblice, plimbate de colo-colo, ar avea ceva de spus, în calitate de decoruri cerute de dramaturgie şi folosite în beneficiul acesteia (scenografia este semnată de Adriana Urmuzescu – evident, pe linia impusă de realizatorul spectacolului).

Singura zonă în care se încearcă să se mai salveze câte ceva din eşecul conceptual este evoluţia soliştilor. Din fericire, pe scenă se află o echipă foarte tânără, şi în prim-planul solistic şi în cor. Aceştia participă cu dăruire la actul interpretativ, chiar dacă nu sunt canalizaţi în mod consecvent spre o direcţie concretă. Mai mult, marele plus vine şi dinspre latura vocală, esenţială pentru reuşita unui spectacol precum capodopera donizettiană.

I-am văzut duminică 27 mai pe Cristina Marta Sandu şi pe Ionuţ Hotea alcătuind un cuplu valoros, cu o bună rezolvare a problematicii de belcanto şi de virtuozitate, cu voci plăcute şi cu o atitudine proaspătă şi relaxată; evident, cu un plus de simpatie din partea publicului pentru tenor, tipul de voce care atrage maxima adulaţie (mai ales dacă interpretul este foarte tânăr – abia în anul al treilea la Conservator – şi foarte prezentabil). I-au secondat convingător Daniel Filipescu (Belcore), Vicenţiu Ţăranu (Dulcamara) şi Cristina Eremia (Gianetta) – una dintre multele variante de distribuţie care au fost antamate în pregătirea premierei.  Şi totuşi, interpretarea muzicală ar fi putut fi încă mai bună, dacă nu ar mai fi rămas încă de rezolvat şi unele imperfecţiuni în relaţia fosă-scenă – prea puţin imputabile, după părerea mea, dirijorului Ciprian Teodoraşcu, care s-a străduit să fie precis şi riguros în conducerea ansamblului.

Prin urmare, probabil că nu va trece prea mult timp şi vom asista la o nouă refacere a Elixirului, poate, data viitoare, cu mai mult succes. Nu cred că banii cheltuiţi pentru onorariile regizorului şi luministului italian au adus ceva în plus faţă de oferta precedentelor montări, noua versiune supravieţuind doar datorită interpreţilor, care merită lăudaţi şi care au fost apreciaţi cu adevărat de către public, prin aplauze generoase.

P.S. Am trăit, pe parcursul unor pagini de mare încărcătură emoţională şi de transparenţă orchestrală, în piano, un moment incredibil, incompatibil cu o sală de spectacol dintr-o ţară civilizată: un spectator a răspuns calm la telefonul care suna şi a vorbit, nestingherit, cu voce tare, circa 2 minute, afectând concentrarea soliştilor şi a dirijorului şi distrugând momentul de vrajă care încerca să se instaureze pe scenă. Nimeni nu a intervenit, nimeni nu a făcut ordine… Ori poate acesta era tocmai momentul de maximă modernitate, prevăzut de regie?!?