Patimile după Tarkovski

Andrei Tarkovski se naşte (la 4 aprilie 1932) şi îşi petrece copilăria într-una dintre cele mai dificile perioade din istoria Rusiei moderne: cea a totalitarismului stalinist şi, în anii ‘40, a crâncenului război cu armatele hitleriste. Este un “timp ieşit din ţâţâni” care, ca şi în cazul altor nume din generaţia războiului, formează caractere, personalităţi expuse de timpuriu unor experienţe limită

Geneza unui cineast

“Cea mai preţioasă trăsătură a caracterului ei”, îşi aminteşte despre mama lor sora cineastului, Marina Tarkovskaia, “era marea iubire şi atenţie faţă de cei din jur”. În 1937, când Andrei avea doar cinci ani, părinţii lor se despart. “Despre aceste lucruri”, povesteşte însă Marina, “nu vorbeam niciodată, cu nimeni. Niciodată nu ne-am întrebat părinţii cum şi din ce motive s-au despărţit. Era una dintre temele interzise”.

În ce-l priveşte pe tatăl său, Arseni Tarkovski, acesta “aparţine generaţiei tragice a poeţilor ruşi”, fiind contemporan cu Marina Ţvetaeva, Anna Ahmatova, Osip Mandelştam şi Boris Pasternak. Arestat la vârsta de cincisprezece ani pentru publicarea unui acrostih despre Lenin, dar autor al unei evadări reuşite din trenul care-l ducea spre lagărul siberian, poetul va plăti libertatea cu preţul tăcerii. În timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, se înrolează ca voluntar, luptă în linia de apărare a Moscovei, iar în 1943 este grav rănit şi i se amputează un picior. Peste ani, Andrei va face dreptate urgisitului său tată, introducând în filmele sale multe dintre textele poetice ale acestuia (în “Oglinda”, “Călăuza” şi “Nostalghia”).

Copilul Tarkovski este departe de a avea o fire meditativă şi însingurată, excelează chiar în combativitate şi impetuozitate, având o personalitate destul de accentuată, conform mărturiilor surorii sale: “Andrei nu era tipul de băiat cuminte, bolnăvicios, studios, care ia bătaie de obicei la şcoală şi pe maidan. De fapt, studios era, nimic de zis – citea şi cărţi, mergea şi la şcoala de muzică, şi desena. Dar, liniştit... Era o furtună, un uragan, alcătuit din sărituri, năzbâtii, ţipete de Tarzan, căţărat pe acoperişuri, tot felul de idei neaşteptate, cântece, se dădea cu schiurile de pe dealuri abrupte şi câte şi mai câte”, povesteşte Marina Tarkovskaia.

Copiii îşi petrec întotdeauna vara departe de forfota Moscovei, la aşa-numita datcha: “În fiecare vară plecam obligatoriu la ţară”. Câţiva ani la rând, familia îşi petrece vara la ferma familiei Gorceakov, lângă Ignatievo (în apropiere se va afla şi principala locaţie de filmare pentru “Oglinda”, pentru care Tarkovski reproduce casa de lemn a familiei sale, după fotografii de familie).

În timpul războiului, familia este evacuată la Iurieveţ, nu departe de locul de naştere al lui Andrei (în casa bunicilor săi din Zavrajîe, un sătuc de pe Volga). Aici suportă anii grei ai războiului, marcaţi de frig, foamete, deznădejde şi lipsuri de tot felul. În 1943, familia se întoarce la Moscova, unde Andrei îşi reia vechea şcoală, iar în 1946, din cauza foametei, a frigului şi a condiţiilor precare de trai, adolescentul se îmbolnăveşte de tuberculoză şi îşi petrece întreaga iarnă în spital.

Ca majoritatea geniilor, Andrei Tarkovski nu arată o legătură profundă cu sistemul oficial de învăţământ. Foaia sa matricolă nu atestă vreun entuziasm deosebit spre o disciplină anume. Educaţia sa este una artistică, de tip clasic: studiază timp de şapte ani pianul şi timp de trei ani pictura. Apropierea sa de cinema nu este una imediată, ci una întortocheată şi, în ultimă instanţă, misterioasă. Mai întâi, în 1951, viitorul cineast se înscrie la Institutul de Orientalistică, unde studiază limba arabă; peste doi ani, însă, va abandona cursurile.

Hotărârea lui Andrei Tarkovski de a deveni cineast pare a se afla într-o experienţă stranie şi puţin cunoscută, tipică pentru profunzimile “sufletului slav”. În mai 1953 se angajează ca muncitor la un institut de cercetări, pentru a pleca într-o expediţie de prospecţie geologică, în Siberia. Timp de aproape un an călătoreşte sute de kilometri pe jos prin taiga, de-a lungul râului Kureika (un afluent al fluviului Enisei) din îndepărtata regiune Turukansk. Umple un întreg album de schiţe care, din păcate, nu s-au păstrat. În însemnările sale autobiografice de mai târziu, marele cineast va fi fără echivoc: “Toate acestea mi-au confirmat hotărârea de a deveni regizor”.

La întoarcere, Tarkovski este admis la Institutul de Stat pentru Cinematografie din Moscova (V.G.I.K.), pe care îl absolvă în 1960, avându-l ca profesor pe importantul regizor sovietic Mihail Romm, în acelaşi timp un excelent pedagog. Din acest moment, Tarkovski apare ca un cineast pe deplin format, în plin “dezgheţ” poststalinist (Grigori Ciuhrai sau Mihail Kalatozov realizaseră deja “Al 41-lea”, “Balada soldatului” sau “Zboară cocorii”). Actul de naştere al regizorului este scurtmetrajul său de diplomă, “Compresorul şi vioara” (1960), o mică bijuterie, tandră şi profundă în acelaşi timp, în pofida subiectului aparent pe linie ideologică. Colaboratorul său la scenariul acestui film este Andrei Mihalkov-Koncealovski, o altă personalitate uriaşă a cinematografiei slave. Cei doi vor mai lucra împreună la scenariul filmului “Andrei Rubliov”, ca şi al filmului “Primul învăţător” (1965), debutul în regie al lui Mihalkov-Koncealovski.



Un artist damnat

Tarkovski trăieşte, aproape întreaga sa viaţă, dincoace de Cortina de Fier şi aici îşi va realiza cea mai mare parte a operei. În Uniunea Sovietică, nu a reuşit să realizeze decât cinci lungmetraje, şi aceasta pe parcursul a douăzeci de ani. Nu pentru că cineastul nu ar fi avut subiecte şi numeroase idei de viitoare pelicule, rămase însă toate doar în stadiul de proiect.

Toate filmele lui Tarkovski au întâmpinat dificultăţi enorme din partea autorităţilor politice şi culturale, iar “bătăliile” duse de regizor, mai întâi pentru acceptarea subiectului şi apoi pentru păstrarea produsului finit conform viziunii sale artistice, au fost istovitoare. În cele mai multe dintre cazuri, filmele sale, odată terminate, nu au putut fi văzute în U.R.S.S. ani în şir, şi ulterior doar în circuit închis sau pentru o perioadă scurtă de timp. De-abia apariţia glasnost-ului în cinematografia sovietică va face ca filmele lui Tarkovski să fie văzute în patrie, în integralitatea lor.
Cineastul a lucrat în străinătate alte două filme, de data aceasta cu dificultăţi de ordin material. Cu toate acestea, “Nostalghia” / “Nostalgia” şi “Offret” / “Sacrificiul” sunt filme de o forţă uriaşă, ambele, dar mai ales cel din urmă, având şi o puternică componentă soteriologică, pesimist-apocaliptică, chiar deznădăjduită. Este şi perioada în care artistul rosteşte, în 1984 la Londra, celebrul “Cuvânt despre Apocalipsă”. După încheierea “Nostalghiei”, Tarkovski anunţă decizia sa de a nu se mai reîntoarce în patrie şi de a continua să lucreze în străinătate. Şirul capodoperelor tarkovskiene avea să fie însă întrerupt de neaşteptata şi prematura lui moarte (29 decembrie 1986, la Paris, în urma unui cancer pulmonar).

O operă care ocultează Tradiţia

Dintre toate filmele sale, doar “Andrei Rubliov” (1966), care descrie viaţa celui mai mare pictor ortodox de icoane, figură tutelară, “iconică” a Rusiei pravoslavnice, poate fi socotit ca având explicit o dimensiune religioasă, redând biografia unui om care se identifică cu însăşi noţiunea de tradiţie ortodoxă. Şi acest film, însă, a trebuit să fie turnat, pentru gustul autorităţilor, ca un film istoric, o biografie a unuia dintre artiştii plastici care au făcut cinste istoriei Rusiei, un fel de piesă a “epopeii cinematografice naţionale” ruseşti. Şocul avut de culturnici, după vizionarea filmului, a fost destul de mare, criticile asupra viziunii tarkovskiene au venit din toate părţile, punându-se chiar, pentru moment, problema distrugerii filmului, după ce, oricum, suferise multiple ciopârţiri. Numai prezentarea la Festivalul de la Cannes, în 1969, a salvat filmul, acesta având premiera în U.R.S.S. de-abia la cinci ani după terminarea filmărilor.

Debutul în lungmetraj al regizorului, “Copilăria lui Ivan” (1962), este un film despre aşa-numitul Marele Război pentru Apărarea Patriei – subiect reprezentat masiv în cinematografia sovietică a perioadei –, inspirat din nuvela “Ivan” a scriitorului Vladimir Bogomolov. La fel ca toate filmele ulterioare ale lui Tarkovski şi acesta a fost întâmpinat cu ostilitate: maniera în care regizorul tratase subiectul nu era deloc convenţională, iar filmul a fost acuzat, printre altele, de “tradiţionalism”, “pacifism” şi chiar “indulgenţă în prezentarea inamicului”.

Şi mai ciudat este cazul celor două filme prin care Andrei Tarkovski este considerat şi în prezent drept unul dintre cei mai importanţi autori ai genului science-fiction: “Solaris” (1972) şi “Stalker” / “Călăuza” (1979). Cineastul a declarat, de altfel, ferm: “Decizia de a filma Solaris nu îmi denotă vreo simpatie faţă de genul ştiinţifico-fantastic. Ceea ce contează pentru mine în Solaris este că pune o problemă, în viziunea mea, foarte importantă: problema luptei pentru împlinirea idealului şi a transformării morale, prin luptă, a omului”.

În ce priveşte “Oglinda” (1974), capodopera realizată de Tarkovski între cele două “science-fiction”-uri neconvenţionale ale sale, proiectul acestui film, având “cea mai alambicată istorie” dintre toate peliculele sale, purta iniţial titlul “Confesiune” şi a fost dedicat, în prima versiune, aproape integral mamei cineastului, fiind un amestec de ficţiune şi documentar de televiziune. “Vreau să fac un film despre zănateca noastră familie”, îi spunea cineastul, în 1972, surorii sale, Marina Tarkovskaia. Acest proiect (auto)biografic, un fel de “cântec pentru mama” şi pentru mamele sovietice, s-a transformat, după rescrieri succesive (care au dezintegrat structura narativă tradiţională) şi după un montaj anevoios şi chinuitor, într-o capodoperă a cinematografului poetic, într-un uluitor poem al memoriei, de o încifrare extremă şi, în acelaşi timp, de o claritate orbitoare. Bineînţeles, reacţia oficială a fost la fel de ostilă şi de dură: la Moscova, filmul a rulat la un singur cinematograf, iar reacţiile criticilor şi colegilor au fost de o rară vehemenţă şi înverşunare.

În 1980, aflat într-o călătorie în Italia, Andrei Tarkovski îl întâlneşte pe poetul şi scenaristul Tonino Guerra, colaborator al marilor regizori italieni din acea perioadă. Din prietenia celor doi şi din experienţa italiană a lui Tarkovski, se naşte filmul “Nostalghia” (1983), avându-i în rolurile principale pe actorul rus Oleg Iankovski (interpretul tatălui în “Oglinda”) şi pe actorul suedez Erland Josephson, unul dintre favoriţii lui Ingmar Bergman. În 1986, apare “Offret” / “Sacrificiul”, turnat în anul precedent pe insula suedeză Gotland, cu acelaşi Erland Josephson interpret principal şi avându-l ca director de imagine pe Sven Nykvist, operatorul imensei majorităţi a filmelor lui Ingmar Bergman. Cele două filme, realizate în Occident, nu mai întâmpină dificultăţi de cenzură, greutăţile sunt cel mult de ordin economic şi birocratic. Sfârşitul rapid şi neaşteptat al cineastului conferă celor două filme şi un puternic caracter testamentar.

Apocalipsa unui cineast

În 1984, cu doi ani înainte de moarte, cineastul rosteşte, în biserica londoneză Saint-James, celebrul “Cuvânt despre Apocalipsă”, text fundamental al poeticii tarkovskiene, în care tratează aşa-numita “criză culturală a ultimului veac”. Frazele rostite de Tarkovski cu acest prilej spun totul despre credo-ul său din ultima parte a vieţii: “Trăim într-o lume greşită. Omul a fost născut liber şi lipsit de frică. Dar istoria noastră constă din dorinţa de a ne ascunde şi de a ne apăra de natură, care ne obligă din ce în ce mai mult să ne înghesuim unii într-alţii. (...) Civilizaţia noastră este greşită, dacă relaţiile noastre se construiesc pe acest principiu. Toată tehnologia, întregul aşa-zis progres tehnic care însoţeşte istoria nu creează, de fapt, decât proteze. (...) Astăzi ne deplasăm de câteva ori mai repede decât în secolul trecut. Dar nu am devenit mai fericiţi din acest motiv. Personalitatea noastră a intrat în conflict cu societatea. Nu ne dezvoltăm în mod armonios, dezvoltarea noastră spirituală a rămas atât de în urmă, încât am devenit victimele procesului în avalanşă al creşterii tehnologice. Nu putem să scoatem capul afară din acest torent, chiar dacă am dori. (...) Persoana nu are nici o importanţă. Adică, pe scurt, pierdem ceea ce ne-a fost dat de la început: libertatea alegerii, libertatea voinţei”. Concluzia lui Tarkovski este una tranşantă şi care nu lasă loc echivocului: “Iată de ce consider că civilizaţia noastră este greşită”.

Proiecte nerealizate

În cazul lui Tarkovski, şi lista proiectelor nerealizate, rămase în stadiul de propunere respinsă de forurile culturale ale vremii, spune foarte multe despre personalitatea cineastului, este partea subterană, virtuală, a operei, care nu a existat niciodată şi va rămâne pierdută pentru totdeauna: “Demonii” şi “Idiotul” după Dostoievski, “Hamlet”-ul shakespearian, scenariul “Hoffmanniana” – despre viaţa şi povestirile fantastice ale scriitorului romantic german E.Th.A. Hoffmann –, “Viaţa protopopului Avvacum”, viaţa Sfântului Antonie cel Mare, “Evanghelia după (Rudolf) Steiner”, povestirea “Ariel” a scriitorului SF sovietic Aleksandr Beleaev, “Maestrul şi Margareta” după Mihail Bulgakov, “Doctor Faustus” după Thomas Mann.


Fragment din teza de doctorat a autorului, “Cinematograful religiilor şi religiile cinematografului”.