Artă fără compromisuri

Un film ce nu trebuie ratat: „Camille Claudel 1915“ cu Juliette Binoche în rolul titular

27 Februarie, 2014   |  Doinel Tronaru   |  0 comentarii

  • Recomanda acest articol
Un film ce nu trebuie ratat: „Camille Claudel 1915“ cu  Juliette Binoche în rolul titular

Un act de mare curaj realizează Independenţa Film distribuind o peliculă cum mai rar poate fi văzută pe ecranele noastre, dar care nu trebuie ratată de oricine se consideră cinefil: „Camille Claudel 1915“, regizată de Bruno Dumont, cu Juliette Binoche în rolul titular.

Camille Claudel 1915 (Franţa, 2013)
Regia: Bruno Dumont
Cu: Juliette Binoche, Jean-Luc Vincent
Rulează la: Sala „Elvire Popesco“ a Institutului Francez

În mod paradoxal, este primul film al regizorului francez Bruno Dumont (55 de ani) care se adresează cât de cât marelui public, în măsura în care un astfel de film poate fi considerat „de public“. Motivele sunt mai multe. În primul rând, toate celelalte şase lungmetraje anterioare ale sale foloseau aproape exclusiv actori neprofesionişti (în linia lui Robert Bresson, marele maestru al autorului).

Spre deosebire de acestea, „Camille Claudel 1915“ are pentru prima dată, în rolul principal, distribuit un star în adevăratul înţeles al cuvântului: Juliette Binoche. Actriţa premiată cu Oscar în 1997 o portretizează pe nefericita sculptoriţă şi fostă metresă a lui Auguste Rodin.

Celălalt actor profesionist din distribuţie este Jean-Luc Vincent, interpretul poetului Paul Claudel, fratele mai mic cu patru ani al acesteia. Restul personajelor sunt jucate, însă, de locatari autentici ai unui azil psihiatric din Provence, unde au avut loc filmările.


Adjani plus Binoche

Apoi, filmul de faţă are un subiect clar (fie el şi nu foarte plăcut), o coerenţă internă „de fier“ şi o manieră de realizare totuşi accesibilă, deşi dificilă, ceea ce nu prea era cazul celorlalte filme ale lui Dumont, trebuie spus toate excepţionale. În plus, Camille Claudel este un personaj popular în cultura franceză, aşadar scenariul nu calcă pe un teren viran.

Interesul pentru film este sporit şi de inevitabila comparaţie cu o altă peliculă de referinţă: „Camille Claudel“ (1988), regia Bruno Nuytten, cu Isabelle Adjani în rolul sculptoriţei şi Gérard Depardieu în cel al lui Rodin – cu toate că cele două filme se ocupă de momente cu totul diferite din viaţa artistei. Un film biografic „ca la carte“, acela are meritul de a fi readus-o pe Camille Claudel în atenţia publică.


Influenţaţi de Bresson

Pentru a-l înţelege pe Bruno Dumont, trebuie spus în primul rând că el este unul din principalii continuatori, în cinemaul actual, ai manierei atât de speciale a unui mare regizor francez: Robert Bresson (1901-1999). Cu greu înţeles de contemporani, Bresson s-a dovedit totuşi a fi un regizor influent, cel puţin pentru o anumită zonă a cinemaului de artă.

Primul regizor francez influenţat în mod semnificativ de Bresson este Maurice Pialat, care a încetat din viaţă în 2003. În prezent, alături de Bruno Dumont, foarte bressonieni se dovedesc a fi şi belgienii Jean-Pierre şi Luc Dardenne (dar şi mulţi autori tineri din „noul val“ românesc se declară influenţaţi de cinemaul bressonian).


„Cinema transcendental“

 Prototipul eroinei din actualul film al lui Binoche şi Dumont (şi, mai mult, al modului de a filma această eroină) este însă mult mai vechi: este Maria (Renée) Falconetti, în filmul danezului Carl Theodor Dreyer din 1928 „Patimile Ioanei d’Arc“ / „La passion de Jeanne d’Arc“, capodoperă absolută a cinemaului mut şi din toate timpurile.

Sigur, Bresson nu e Dreyer, iar filmul său din 1962 „Procesul Ioanei d’Arc“ l-a realizat într-o manieră hiperausteră tocmai ca o ripostă la ceea ce considera a fi fost folosirea în exces a mijloacelor tipic cinematografice de către Dreyer. Amândoi sunt însă reprezentativi în cel mai înalt grad pentru ceea ce se numeşte „cinema transcendental“ (definit, de exemplu, de lucrarea clasică a cineastului Paul Schrader „Stilul transcendental în film: Ozu, Bresson, Dreyer“).


Catolic în spirit

Primplanul dreyerian – privirea transfigurată, expresia spiritualizată – este dat de chipul Mariei Falconetti ca Ioana d’Arc în faţa călăilor săi, iar acest tip de primplan se regăseşte pe afişele mai tuturor filmelor lui Bruno Dumont, inclusiv cel de faţă. Mai mult, dacă primele sale filme puteau fi considerate, până la un punct, un fel de drame sociale, acesta (ca şi mai vechiul „Hadewijch“) dovedesc o profundă înţelegere, în spirit, a catolicismului, deşi – sau poate tocmai de aceea – autorul cu siguranţă nu s-ar considera „credincios“.

Sunt doar câteva zile din viaţa Camillei Claudel la sanatoriul din Provence, în anul 1915, în aşteptarea şi în timpul vizitei fratelui său, poetul catolic Paul Claudel. Priviţi în opoziţie, adevăratul nebun şi fanatic pare însă scriitorul. Suferinţa o spiritualizează pe Camille, iar credinţa îl dezumanizează pe fratele ei. E adevărat însă: scenariul a folosit strict texte din opera lui Paul Claudel şi din corespondenţa celor doi, precum şi documente din arhiva Camille Claudel.

 

Articol publicat pe platforma adevarul.ro

Comentarii

Toate comentariile vor fi moderate.
Nu vor fi admise jignirile, calomniile si limbajul licenţios. Nu acceptăm derapajele verbale şi limbajul jignitor la adresa cuiva. Puteţi să vă exprimaţi opiniile într-un mod civilizat, fără să se recurgă la ameninţări, mesaje rasiste sau instigări la violenţă. Orice mesaj de acest gen va fi din start respins.


Nume (necesar):
Email (nu va fi publicat) (necesar):
Website:
Comentariul dvs.:
Cod de securitate:*Completati caracterele din imagine in casuta alaturata

© 2013, Toate drepturile rezervate