Artă fără compromisuri

Carme Riera:„Pentru cei bilingvi, problema e în ce limbă mori”

13 August, 2014   |  Florina Pîrjol   |  0 comentarii

  • Recomanda acest articol
Carme Riera:„Pentru cei bilingvi, problema e în ce limbă mori”

Carme Riera (n. 1948, Palma de Mallorca) este una dintre cele mai importante scriitoare de expresie catalană. A scris eseu, critică şi istorie literară, dar şi ficţiune sau scenarii pentru radio şi televiziune. În prezent, predă literatura spaniolă la Universitatea Autonomă din Barcelona.

 Puteţi citi şi în romîneşte, în traducerea inspirată a Janei Matei, două dintre cele mai bune romane semnate de Carme Riera: Departe, în zarea albastră şi Cealaltă parte a sufletului.Cu primul dintre ele a cîştigat numeroase premii, printre care şi Premio Nacional de Narrativa (Premiul Naţional pentru Proză), în 1994, fiind primul autor catalan care a obţinut acest premiu, acordat de Ministerul Culturii.


Mi se pare interesant felul în care vă adresaţi cititorului: cald, prietenos cumva. Pentru cine scrieţi, şi mai ales de ce?

Mă adresez întotdeauna cititorilor mei, nu unei categorii anume de cititori. Cititorului ideal, să zicem. Dumneavoastră şi oricui mă citeşte. Şi mi se pare foarte important acest lucru − să intri de la bun început într-o relaţie cu cititorul −, pentru că, dacă nu o faci, textul se transformă în ceva mort. Pentru mine, este absolut necesar să înţeleg lumea în care mă mişc, şi cel mai bine fac acest lucru scriind.

Scrisul este un fel de cheie personală pentru descifrarea lumii. Şi scriu pentru că nu pot altfel...

Cît de important este pentru un scriitor să scrie în limba maternă?

Cred că simţi şi decodezi lumea prin limba ta. Dar pentru cei bilingvi – pentru că, în Spania, 50% din populaţie este bilingvă: sînt castilieni, dar şi catalani, galicieni şi basci –, problema este, de fapt, în ce limbă mori. De exemplu, tatăl meu vorbea în castiliană cu mama, pentru că se cunoscuseră în Spania, iar cu noi, copiii, vorbea în catalană, limba care se vorbeşte în Palma de Mallorca, locul unde m-am născut. Şi aşa a făcut pentru tot restul zilelor sale: a vorbit în spaniolă cu mama, dar şi în catalană cu restul familiei. Şi nu a renunţat la catalană, pentru că, pînă la urmă, catalana era limba lui adevărată. Limba mamei sale.

E interesant de observat că în Spania există nu una, ci patru astfel de chei de citire a lumii, corespunzătoare celor patru limbi care se vorbesc acolo. Şi cele patru viziuni asupra lumii, conjugate, dau o bogăţie uriaşă, umană şi culturală.

Mă gîndesc la Mircea Eliade, pe care probabil îl ştiţi, care şi-a scris opera ficţională în româna, „limba în care visezi”, cum zicea el, şi opera ştiinţifică în engleză sau franceză. Cînd scrii în două limbi nu se creează un bruiaj, o ruptură?

Da, îi ştiu cărţile lui Eliade şi ştiu că a emigrat, la un moment dat. Cred că în cazul meu se întîmplă exact acelaşi lucru cu „scrisul bilingv”, cu toate că situaţia e un pic diferită, spaniola şi catalana făcînd, totuşi, parte din aceeaşi familie.

Eu scriu eseu, critică şi istorie literară în castiliană, dar ficţiune numai în catalană, aşa că lucrurile sînt bine separate şi nu se concurează. Sînt două limbi diferite pentru două expresii diferite.

Se poate spune că limba catalana a reprezentat un instrument de luptă, de opoziţie pe vremea lui Franco?

Sigur că da. În Spania, abia după moartea lui Franco, limbile care fuseseră interzise între 1940-1975 − catalana, galiciana şi basca − au devenit limbi co-oficiale, alături de castiliană. Generaţia mea, de exemplu, a început să scrie literatură din ce în ce mai mult în catalană, limbă care nu se preda în şcoli pe vremea lui Franco, şi făceau asta ca o formă de opoziţie la regimul franchist. În mintea noastră exista, evident, o legătură puternică între ideea de libertate şi catalană, aşa încît faptul că nu scriam în limba oficială putea fi considerat o formă de luptă.

Îi atrage limba catalană pe studenţii de azi?

Din păcate, nu sînt foarte mulţi studenţi interesaţi de catalană, mulţi preferă castiliana, deşi prima dintre ele are o bogăţie uriaşă ca limbă, pe care puţini o cunosc. Şi e păcat, pentru că oamenii ar trebui să exploreze şi teritoriile necunoscute, ar putea avea multe surprize plăcute. Dar există şi cazul invers: de pildă, traducătoarea mea în limba română, Jana Matei, nu ştie castiliană, ci doar catalană, ceea ce e foarte interesant. Săptămîna trecută, am fost în Praga, la Universitate, şi acolo am cunoscut un grup de studenţi care învăţau catalană, nu spaniolă. Dar astfel de cazuri sînt destul de rare, trebuie să recunosc.

Ştiu că aţi cochetat cu feminismul. În literatură, astfel de „teze” nu dăunează, nu sînt periculoase?

Nu sînt periculoase atîta vreme cît scrii în libertate. Dacă eşti condiţionat să faci asta de un regim, de un context istoric, atunci într-adevăr, literatura respectivă e compromisă. E adevărat că, uneori, chiar şi în condiţii de libertate, faptul că vrei să subliniezi o teză poate să încarce textul şi să-i dăuneze. Mai mult decît o scriitoare feministă, eu sînt o femeie feministă.

Mi se pare că formula asta e mai amplă şi mai exactă. Şi dacă feminism înseamnă să lupţi pentru egalitatea drepturilor pentru femei, atunci mi s-ar părea de bun-simţ ca toată lumea să fie feministă.

Există o literatură feministă puternică în Spania? În România, există încă o teamă de literatura angajată...

Da, întotdeauna au existat voci feminine sonore în Spania. Exista, în anii ’80, un grup de femei – din care făceam parte şi eu, dar şi Rosa Montero sau Monserrat Roig – care scriau o formă de literatură militantă, să-i zicem feministă. În cazul României, e cumva justificată teama de orice angajament explicit făcut în tărîmul ficţiunii, pentru că, din cîte ştiu, în toată perioada comunistă s-a scris aici mai ales literatură cu mesaj, cu teză. Dar în Spania avem literatură feministă de calitate...

Sînteţi foarte atentă la construcţie, la poveste, dar şi la stil, care este unul eminamente poetic. Învaţă prozatorii de la poeţi?

Da, eu personal citesc multă poezie şi le datorez mult poeţilor. Îi datorez mult lui Goytisolo, de pildă, care este unul dintre autorii mei favoriţi. De altfel, specializarea mea în mediul academic este chiar poezia. Şi am atît de mult respect pentru poezie încît am decis să nu scriu vreodată poezie (rîde). Dar cred că, într-adevăr, în operele mele există ceva poetic.

Vă temeţi de „trădarea” traducătorilor?

Cred că literatura este eminamente intraductibilă, dar evident că aş da orice pentru a fi tradusă. Şi e intraductibilă, pentru că este dificil să traduci, să transpui în altă limbă o  viziune personală asupra lumii.

Şi eu înţeleg foarte bine acest lucru, pentru că mă auto-traduc în castiliană. Ştiu cît de greu este să faci această muncă şi îi admir mult pe traducătorii buni, înzestraţi.

Bunica dvs a fost un fel de model pentru scriitorul care sînteţi azi: a fost prima care v-a spus poveşti. E important să ai un astfel de model viu sau e suficient să citeşti mult, să ai talent etc. ?

E bine să ai parte de ambele surse, e ideal chiar. Dar, de fapt, în copilărie se întîmplă ceea ce e cu adevărat important în vieţile noastre. Începînd cu 8-9 ani nu se mai întîmplă mare lucru. Şi spun asta pentru că, în primii ani, nu citeşti, dar asculţi şi înregistrezi totul prin auz. În zilele noastre, copiii se uită la televizor pentru a „compensa” cumva această nevoie de a auzi, eu am avut marele noroc să am o bunică extraordinară. O ascultam spunîndu-mi poveşti. Din nefericire, povestirea orală, transmisă prin viu grai, s-a pierdut astăzi. Eu însă am avut o mare şansă şi faptul că am ascultat poveşti cît eram copil a fost foarte important pentru scrisul meu. Apoi, sigur, am început să citesc şi cărţile m-au influenţat şi ele în egală măsură.

Aţi luat multe premii. Premiile vînd în Spania sau au doar o valoare simbolică pentru cel care le primeşte?

Da, am luat multe, pentru că am şi avut timp să le iau (rîde). În Spania există foarte multe premii, chiar prea multe, aş zice. Şi editorii suţin că o carte premiată vinde mai bine decît una care nu ia nici un premiu. Pentru ei e o simplă strategie de marketing, şi e normal să fie aşa, cred. Un premiu atrage atenţia presei, a televiziunii, şi în acest fel, cartea premiată e promovată mai bine, se vinde mai repede. Pentru autori, însă, premiile sînt importante în alt fel, prin ele te simţi, într-un fel, recunoscut. Primul premiu pe care l-am obţinut era foarte mic, îl primisem pentru o povestire, dar am simţit atunci că ceea ce am încercat eu să fac a contat pentru cineva. Oamenii au ridicat ochii spre mine şi am fost cumva confirmată şi stimulată să merg mai departe.

Însă multe dintre premiile acordate de editurile foarte importante nu sînt mereu acordate pe merit. Îmi aduc aminte, de exemplu, că după decernarea unui Premiu Planeta – un premiu important, acordat de editura Planeta – un jurnalist l-a întrebat pe editor dacă premiul a fost dat pe pile. Şi el i-a răspuns: „dumneavoastră ce credeţi, pe copii îi aduce barza?...”.

Cum aţi scris Departe, în zarea albastră? De unde v-a venit ideea?

În Mallorca există o comunitate de evrei convertiţi, e vorba de o comunitate micuţă, considerată un fel de „ciumă neagră” a regiunii. Timp de secole ei au fost umiliţi şi ponegriţi de restul cetăţenilor. Cînd eram mică, eram foarte timidă şi nu obişnuiam să rîd, ca ceilalţi copii, de prietenii noştri care aveau nume de familie diferite de ale noastre, de aceşti copii ai evreilor convertiţi („conversos”, n. m., F.P.). Am întrebat-o pe bunica de ce îşi bat joc copiii de ei şi atunci mi-a povestit puţin din ce s-a întîmplat cu cei care aparţineau acestei minorităţi. Apoi, după ce am crescut, am vrut cu tot dinadinsul să ştiu tot adevărul. Am făcut cercetări în arhivele Inchiziţiei, şi am aflat răspunsurile: evreii convertiţi au fost sacrificaţi pe rug de către Inchiziţie. Şi de obicei, după ce se întîmplau astfel de orori, oamenii aveau tendinţa să le uite. Evreii convertiţi erau duşi spre rug îmbrăcaţi în nişte tunici speciale şi au fost pictaţi aşa, au fost imortalizaţi pentru ca oamenii să ţină minte. În restul Spaniei, aceste picturi au dispărut, dar în Mallorca au rezistat pînă în 1820, şi aşa se explică amintirea atît de vie acolo a acestei comunităţi marginalizate şi persecutate.

Pentru mine, scrisul are o componentă morală destul de solidă.Trebuie să ne aducem aminte de trecut pentru a le putea spune şi celor tineri ce s-a întîmplat. Aşa că am scris ca un exerciţiu de memorie, am scris ca să nu uit.

Despre ce scrieţi, de fapt?

Despre memorie şi despre identitate – acestea sînt cele două obsesii ale scrisului meu. Şi, de asemenea, despre formele puterii şi relaţiile de putere. Chiar şi într-un roman recent al meu – este vorba despre Vara englezului, un roman umoristic, de divertisment, ce ar putea fi încadrat, să zicem, în genul horror-gotic – relaţiile de putere dintre o profesoară şi o elevă care trebuie să înveţe engleza creează un fundal puternic, deşi, în aparenţă, ele se pierd în spatele intrigii mai amuzante, mai frivole.

 

 

Comentarii

Toate comentariile vor fi moderate.
Nu vor fi admise jignirile, calomniile si limbajul licenţios. Nu acceptăm derapajele verbale şi limbajul jignitor la adresa cuiva. Puteţi să vă exprimaţi opiniile într-un mod civilizat, fără să se recurgă la ameninţări, mesaje rasiste sau instigări la violenţă. Orice mesaj de acest gen va fi din start respins.


Nume (necesar):
Email (nu va fi publicat) (necesar):
Website:
Comentariul dvs.:
Cod de securitate:*Completati caracterele din imagine in casuta alaturata

© 2013, Toate drepturile rezervate