Artă fără compromisuri

Ray Loriga: „Lectura te face cu adevărat scriitor”

17 August, 2014   |  Florina Pîrjol   |  0 comentarii

  • Recomanda acest articol
Ray Loriga: „Lectura te face cu adevărat scriitor”

Scriitor, scenarist şi regizor spaniol, Ray Loriga (n. 1967, Madrid) te impresionează imediat prin look-ul rebel de vedetă rock, dar e suficient să citeşti câteva pagini din „Căzuţi din cer pentru a te convinge că nu e deloc un autor superficial sau monden. Nici măcar boem, într-un sens care, altfel, ne-ar plictisi.

Ce a fost „La Movida” şi în ce fel ai fost legat de ea?

„La Movida” a fost numit un moment de explozie a creativităţii şi a activităţii culturale, manifestat în moduri adesea foarte underground, născute în stradă, care s-a petrecut în întreaga Spanie, cu predilecţie în Madrid. Momentul ei de naştere a fost imediat după moartea lui Franco, la finalul unei sinistre dictaturi morale, politice, sociale, care a durat aproape 40 de ani. Eu am prins doar ultima parte a mişcării „La Movida”, eram foarte tânăr, aproape un copil, când se întâmplau toate aceste lucruri. Şi, la finalul anilor ’80, când aveam 18 ani, am început să-i cunosc, treptat, pe membrii ei şi să intru în contact cu acest grup, care trăia ultimele zile ale mişcării, ale „Movidei Madrilene”. Aşa că am început să public într-o revistă underground, în care se concentrase mare parte din ceea ce se întâmplase în această mişcare. Atunci, în acei ani, s-au pus bazele culturii fotografice şi cinematografice spaniole ajunse celebre în întreaga lume, a fost o perioadă de mare efervescenţă intelectuală. Atunci au apărut personalităţi ca Pedro Almodovar, Miquel Barceló, şi alţii.
 

La noi s-a vorbit mult, după ’89, despre rezistenţa prin cultură. În Spania cum a fost?


“La Movida” este mai degrabă explozia de după rezistenţa culturală. Cei din “La Movida” erau copiii celor care făcuseră adevărata rezistenţă culturală. În Spania, rezistenţa culturală fusese făcută de către cei din generaţia anterioară, cu un centru important în Catalunia, mai exact în Barcelona. A existat, deci, o puternică rezistenţă prin cultură, în vremea dictaturii franchiste.


Ce te face scriitor? Şcoala, cursurile de creative writing – contează lucrurile astea?
 

Lectura te face cu adevărat scriitor.

Eu n-am urmat nicio facultate, n-am fost la niciun atelier de creative writing, n-am avut nevoie de aşa ceva. Am citit, în schimb. Nu am învăţat să scriu la o şcoală, şi nici nu cred că vreo şcoală te poate învăţa să scrii. E adevărat că am ajuns apoi şi la facultate, şi la ateliere de creative writing, dar nu ca student, ci ca profesor  (râde)…


Experienţa de scenarist te schimbă ca scriitor?

Nu cred că ar trebui să se întâmple aşa ceva. Eu separ foarte bine lucrurile. Vă spuneam mai devreme că nu am făcut nicio şcoală ca să devin scriitor. În schimb, am urmat nişte cursuri pentru a deveni scenarist. Era o idee care mă rodea constant, în timp ce scriam romane, dar mă gândeam la asta ca o meserie aparte. A scrie scenarii e tot un mod de a scrie, dar nu e literatură. Prin urmare, cele două tipuri de scriitură nici nu se concurează, nici nu se influenţează reciproc. Pur şi simplu, sunt diferite.

Scrii zilnic, scrii şi „în minte”? E un proces chinuitor?

Nu, nu e chinuitor... cu puţin efort mergi înainte sau mergi înapoi, depinde. E o luptă, într-adevăr, dar n-aş zice că e o suferinţă. Eu scriu foarte disciplinat, foarte metodic, în fiecare zi. Opt ore, zi de zi. Evident că în aceste opt ore nu scriu încontinuu, dar ele sunt dedicate scrisului: notez, mă gândesc, citesc, recitesc şi abia apoi scriu.

Nina Berberova spunea că doar bogaţii se pot mântui, pentru că ei au suficient timp să se gândească la asta. Scriitorii au nevoie de siguranţă materială ca să scrie?

Nu, nici vorbă, eu unul nu sunt bogat, şi totuşi, scriu. Dar sigur că trebuie să ai o independenţă sau un context material prielnic, pentru că scrisul e o muncă destul de grea, îţi cere mult timp şi enorm de multă energie. Dacă lucrezi în mină sau dacă stai opt ore la un birou, orice fel de muncă ai face acolo, la finalul programului, nu mai ai resurse să scrii, eşti deja epuizat... Dar, sigur, nu trebuie musai să fii ca Proust, să ai o familie protectoare, bogată, care să te ajute financiar şi tu să poţi scrie, fără să faci nimic altceva. Asta se întâmplă foarte rar.

Cazul meu personal e simplu, eu nu am bani mulţi, dar cei pe care îi am i-am obţinut scriind.

Ai trăit în mai multe oraşe mari. „Nomadismul” asta e parte dintr-un proiect literar-existenţial?

Am avut, într-adevăr, posibilitatea, libertatea de a călători mult, dar de trăit propriu-zis am trăit doar la Madrid şi în New York. Acum trăiesc la New York. Şi cred că da, e vorba de un fel de „drum”, în sensul lui Kerouac, un drum care te defineşte. Simt că dorinţa asta de a cunoaşte oameni, locuri, civilizaţii din afara ţării mele, plăcerea de a călători le-am avut întotdeauna, au fost mereu în mine. Şi bineînţeles că această plăcere de a fi „pe drum” şi experienţele mele de călător s-au amestecat cu scrisul meu. Eu vin din tradiţia literară spaniolă, pe care o respect foarte mult, dar, în acelaşi timp, m-a interesat întodeauna literatura universală. Cred că şi această pasiune pentru literaturile lumii e tot un fel de nomadism.

Ţi-ai imaginat vreodată o variantă a romanului "Eroi", dar cu scriitori celebri, nu cu muzicieni?

Nu, nu m-am gândit la asta până acum dintr-un motiv foarte simplu: scriitorii nu prea sunt staruri, ei sunt muncitori, trudesc. Şi starurile, aşa cum şi le imaginează toată lumea, nu prea muncesc. Nu vreau să spun că ele n-ar lucra şi n-ar face eforturi pentru a-şi menţine aura, bineînţeles, dar figura asta „estetică”, puţin superficială, puţin infantilă a starului, pe care o avem toţi în minte, nu coincide cu imaginea pe care o am eu despre un scriitor.

Mi se pare grozav că ai umor. E important să-i faci pe cititori să râdă?

Când predau la ateliere de creative writing le spun mereu studenţilor că, dacă vor scrie trei pagini complet lipsite de umor, nu le va citi nimeni. E foarte important, e esenţial chiar, să-ţi faci cititorii să râdă...

Copiii tăi citesc? Ce vîrstă au?

Unul are 11 ani, celălalt 5. Cel mai mare citeşte şi chiar îi place. Nu-mi fac griji că trebuie să-l oblig, să-i impun să citească, citeşte singur. Cred că lectura e o salvare, nu o obligaţie. Şi atunci când plictiseala lumii întregi ajunge să te copleşească, evident că te salvezi citind. Pentru că, paradoxal, această senzaţie de plictiseală e cu atât mai mare cu cât numărul acestor alternative comode, simple de a-ţi petrece timpul - i-pod, internet, play station, televiziune prin cablu - e mai mare. Cu cât ai mai multe gadget-uri, de pildă, cu atât te plictiseşti mai repede. Şi atunci, normal, spiritul cere ceva mai mult. E momentul cînd intră în ecuaţie literatura.

Citesc cărţile copilăriei tale sau e nevoie de o altă literatură pentru copiii din zilele noastre?

Da, sigur că citesc şi unele cărţi din copilăria mea. Şi acele cărţi – unele dintre ele, cel puţin – sunt cărţile copilăriei tatălui meu şi chiar ale copilăriei bunicii mele. Ea era o mare cititoare. Într-un fel, cred că e un fel de lanţ de cititori care se continuă încă, se pare, în familia noastră. Normal că există şi cărţi mai noi, gândite pentru copiii de azi, dar sunt multe cele care se moştenesc de la o generaţie la alta.

Să înţeleg că s-a cultivat această pasiune încă din familie. Aveaţi cărţi în casă?

Nu aveam prea mulţi bani, dar cei care existau erau pentru a cumpăra cărţi. Aveam multe cărţi în casă, şi ăsta a fost un mare noroc. Un privilegiu, aş zice...

Ai făcut un film după romanul "Căzuţi din cer", dar de multe ori adaptarea cinematografică reuşeşte să trădeze cartea. Cum a fost în acest caz?

Păi eu am decis să trădez cartea direct, făcând acest film (râde). Din fericire, filmul nu are violenţa cărţii şi tot din fericire n-are niciun pic de respect pentru autor, pentru că autorul sunt eu însumi. Asta fiind situaţia, puteam să mă trădez fără nicio problemă, fără nicio remuşcare. Ceea ce am şi făcut.

Care e cea mai importantă calitate pentru un scriitor? Fără de care nu se poate...

Poţi să înveţi să scrii şi să ajungi la un anumit nivel de profesionalism, să zicem. Ceea ce nu se poate învăţa, însă, e să ai un stil, un stil al tău.  Stilul se educă, dar pornind de la o bază, aproape intuitiv. Construcţia, dezvoltarea, epicul – astea se mai pot învăţa, într-un fel, dar cu stilul e mai greu. De multe ori, talentul înseamnă să ai ureche bună şi să ai un simţ vizual dezvoltat, să „vezi” imaginile pe care le descrii, cum se zice... O lectură plină de talent te poate duce la o scriitură bună, talentată.

Ai vrut să faci, în acest roman, tradus la noi ("Căzuţi din cer", n. a.), o critică a societăţii de consum?

Am vrut să critic celebritatea de moment, trecătoare, celebritatea de carton, expunerea publică a lucrurilor personale şi fascinaţia asta pentru violenţă. Toate aceste lucruri le vedem zilnic în presă, în toate mediile – TV, ziare, radio -, pe care, de altfel, le consider foarte dăunătoare. Şi niciunul dintre noi nu e nevinovat, pentru că suntem toţi parte din această maşinărie. Chiar şi eu, care scriu o carte despre acest subiect, sunt şi eu, într-un fel, parte din ea. E un fel de vinovăţie comună.

Şi cum ieşi, până la urmă, din acest cerc vicios?

Cred că există o scăpare personală a fiecăruia, una intelectuală şi spirituală. E destul de greu să găseşti moduri de a te salva colective. Te salvezi singur.

Ţi-ai fi dorit ca un regizor anume să fi făcut filmul după "Căzuţi din cer"?

Nu cred, nu prea m-a interesat chestia asta, sincer, l-am făcut eu şi îmi asum. Cert e că, vorbind acum la modul general, odată ce şi-a cedat drepturile pentru o carte unui producător sau unui regizor, scriitorul devine un simplu spectator al filmului rezultat din afacerea asta. Nu mai are niciun drept să intervină, să se plângă sau să se văicărească. Ştiu destui scriitori care au protestat faţă de adaptările cinematografice ale operelor lor, deşi ei au fost de acord cu aceste adaptări. Teoria mea e că, dacă iei banii, atunci îţi ţii gura (râde).

Ai vreun plan năstruşnic de a scrie ceva complet diferit în viitor?

Întotdeauna am intenţia să scriu lucruri foarte diferite de la o carte la alta. Dacă ai citi cele mai recente cărţi ale mele, netraduse deocamdată în română, ai vedea că ele nu au nimic în comun nici cu Eroi, nici cu Căzuţi din cer, sunt romane cu ton şi poveşti complet separate, complet diferite. Evident că există un element comun în toate: se poate vedea „firul”, se poate vedea urma mâinii mele în fiecare. Dar îmi doresc să schimb în permanenţă şi să încerc multe în viitor, pentru că, în fond, asta e provocarea.

A făcut un scenariu pentru Almodovar

În anii ’90,  Ray Loriga a debutat în reviste underground din Madrid, fiind asociat cu mişcarea culturală “La Movida”, iar debutul său editorial propriu-zis s-a produs în 1992, cu romanul Lo Peor de todo, urmat de Heroes (Eroi, 1993), Dias extraños (1994) şi Caidos del cielo (Căzuţi din cer,1995). În 1997, scrie şi regizează filmul La pistola de mi hermano, o adaptare după Caidos del cielo, în acelaşi an semnând scenariul şi pentru unul dintre cele mai faimoase filme ale lui Pedro Almodovar, Carne tremula.

A mai publicat romanele Tokio ya no nos quiere (1999), Trífero (2000), El hombre que inventó Manhattan (2004), Ya sólo habla de amor (2008) şi o povestire pentru copii, Los indios no hacen ruido (2006). În 2007, a publicat volumul de povestiri si articole Días aún más extraños, iar în 2009 volumul de povestiri Los oficiales y El destino de Cordelia. Cel mai nou roman al său se numeşte Sombrero y Mississippi.

Comentarii

Toate comentariile vor fi moderate.
Nu vor fi admise jignirile, calomniile si limbajul licenţios. Nu acceptăm derapajele verbale şi limbajul jignitor la adresa cuiva. Puteţi să vă exprimaţi opiniile într-un mod civilizat, fără să se recurgă la ameninţări, mesaje rasiste sau instigări la violenţă. Orice mesaj de acest gen va fi din start respins.


Nume (necesar):
Email (nu va fi publicat) (necesar):
Website:
Comentariul dvs.:
Cod de securitate:*Completati caracterele din imagine in casuta alaturata

© 2013, Toate drepturile rezervate